Loc de întâlnire între civilizaţia semitică şi elenism, între iudaism şi politeismul greco-roman, Palestina, pământul lui Canaan, s-a numărat printre cele mai fascinante regiuni ale lumii antice. Înainte de a fi un mesaj universal, adresat tuturor oamenilor, din orice epocă şi din orice loc, Evanghelia, vestea cea bună, a fost propovăduită iudeilor şi celorlalţi locuitori ai acestei regiuni. Pentru a înţelege mai bine Noul Testament - unde exemplele din viaţa cotidiană a evreilor, trimiţând la realitatea imediată, dar şi la tradiţiile lor, ocupă un loc important -, este necesar să cunoaştem lumea în care a apărut mesajul lui Iisus şi a fost scris textul biblic.
Pe baza datelor rezultate din cercetările arheologice şi ale altor ştiinţe, precum şi a studiului textelor vechi, volumul reconstituie cadrul istoric al scrierilor neotestamentare,peisajul vechiului Israel, geografia şi clima acestuia, viaţa economică, socială şi politico-religioasă a poporului evreu în secolul I d.Hr.Specialiştilor, dar şi simplilor cititori interesaţi de istoria creştinismului sau de cea a iudaismului li se oferă astfel prilejul unei incursiuni pe cât de bine documentate, pe atât de captivante în viaţa de zi cu zi a contemporanilor lui Iisus.
Mihai Valentin Vladimirescu (n. 1977) este profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova. Specialist în domeniul studiilor biblice, este membru al Society of Biblical Literature, al European Association of Biblical Studies şi al International Organization for Septuagint and Cognate Studies. A urmat cursuri postuniversitare la Universitatea Ebraică din Ierusalim (Israel) şi la Universitatea Catolică Misericorde din Fribourg (Elveţia) şi a urmat stagii de cercetare şi documentare în Israel, Grecia, Belgia şi Italia (Pontificio Istituto Biblico, Roma). Este membru în proiectul Monumenta Linguae Dacoromanorum (Centrul de Studii Biblico-Filologice din Iaşi). A publicat numeroase volume şi studii, între care: O istorie a Bibliei Ebraice, Importanţa descoperirilor arheologice din Israel în perioada 1970-2000 pentru studiul Vechiului Testament (2006), Strategii de politică internaţională în cărţile profeţilor Vechiului Testament (2009), Siria Creştină. Repere biblice, istorice şi patristice (2010; în colaborare), şi a tradus mai multe volume din limbile engleză şi franceză. A participat la numeroase manifestări ştiinţifice în Europa, America şi Asia şi a coordonat simpozioane naţionale studenţeşti pe teme din domeniul studiilor biblice.
LOCUINŢELE ŞI VESTIMENTAŢIA
LOCUINŢELE
Cea mai mare parte a poporului iudeu din Palestina primului secol trăia în oraşe de dimensiuni medii sau mici. Au existat însă şi două mari oraşe eminamente iudaice, şi anume Ierusalim şi Tiberiada. Iudeii locuiau, de asemenea, în oraşe de coastă elenistice, cum ar fi Gaza, Ascalon şi Cezareea, în Decapolis şi Transiordania. În general, străzile acestor localităţi erau extrem de înguste. Lăţimile variau între doi şi patru metri pentru străzile mici, deşi au existat drumuri chiar mai înguste, şi opt metri pentru drumurile principale. De la strada principală, o alee ducea în curte. Intrarea pe această alee putea fi închisă printr-o poartă sau un gard de nuiele, deşi acest lucru nu era ceva obişnuit. Aleea era domeniu public şi îmbunătăţirea acesteia necesita consimţământul şi participarea tuturor riveranilor. În unele cazuri, locuitorii de pe alee se puneau de acord pentru a interzice deschiderea unui atelier de croitorie, de tăbăcărie sau de altui tip de atelier pe acea alee.
Spre deosebire de acest parteneriat limitat la o alee, cel dintre locuitorii unei curţi era mult mai cuprinzător. Curtea, zona în care unul sau mai multe rânduri de case se învecinau, era unitatea rezidenţială de bază. Dacă exista un singur rând de case, intrarea ducea uneori în partea din spate a caselor, cu faţada spre o curte interioară. Unele curţi erau deţinute de către o singură persoană ori familie, dar cele mai multe erau deţinute în comun de către mai multe persoane, uneori rude. Un gard, conţinând, de obicei, ambele uşi şi chioşcul portarului în cazul comunităţilor mai înstărite, separa curtea de stradă. Aceste curţi mai generoase erau adesea construite imitând stilul specific oraşului Tir şi, prin urmare, erau numite curţi tiriene. Curţile mari erau uneori înconjurate de un rând de stâlpi, populari în construcţiile elenistice şi romane, care erau larg răspândiţi în Palestina, în clădirile publice şi în curţile reşedinţelor.
Diverse clădiri şi structuri, în plus faţă de case, înconjurau curtea. Acestea erau fie proprietatea comună a tuturor rezidenţilor, fie proprietatea privată a unei singure gospodării. Printre aceste structuri se numărau şure de paie, grajduri pentru vite, şoproane pentru lemn şi depozite de mărfuri diferite. Multe conţineau, de asemenea, adăposturi pentru porumbei şi coteţe de păsări. Alte elemente, cum ar fi amenajări pentru toaletă, jgheaburi de canalizare şi depozite pentru gunoaie menajere, erau plasate în curţi. În cele mai multe cazuri, apa menajeră era turnată în gropi special construite, din care curgea în canale de scurgere. Dacă oraşul nu avea o sursă publică de apă, erau săpate cisterne sub curţi. Atunci când oraşul avea o sursă publică de apă, existau canale care făceau legătura între curţi şi aceasta. În curţile mai spaţioase, locuitorii cultivau legume şi pomi. Uneori, aici se găseau rânduri de pomi fructiferi şi umbrare; existau smochini şi rodii, viţă-de-vie, pepene verde şi alte fructe şi legume. Structura casei şi condiţiile climatice încurajau locuitorii să petreacă mult timp în aer liber, în curţi. Din respect pentru idealul evreiesc al soţiei gospodine, femeilor li se permitea să spele hainele în curţi, deşi acest lucru îi deranja pe vecini. În timpul sezonului de vară şi într-o mare parte a iernii, atunci când nu ploua, în curte erau aşezate cuptoare, sobe şi pietrele de moară, pentru gătit şi măcinat. Luarea mesei într-un loc public era considerată un gest necuviincios, dar se obişnuia într-o curte înconjurată de ziduri, mai ales una în stil tirian. Chiar şi grupuri întregi stăteau aici împreună la masă, în aer liber, iar în timpul Paştelui în Ierusalim, cetăţenii luau masa împreună în curte. O altă utilizare importantă a curţii era aceea de loc de descărcare a materialelor aduse de la câmp. Numărul de case dintr-o curte varia, dar curţile cu numai două-trei case erau totuşi destul de rare. Imobilele se ridicau, de regulă, unul lângă altul, pentru a economisi materiale de construcţii şi spaţiu, iar acoperişurile erau fie continue, fie uşor despărţite unele de altele.
Din sursele literare şi săpături arheologice se constată că cele mai multe case aveau cel puţin două etaje şi, uneori, chiar trei. În general, un singur proprietar construia o casă şi camerele sale superioare, dar din cauza vânzărilor şi moştenirilor s-a dezvoltat proprietatea în comun. Acest lucru a cauzat divergenţe între vecini şi a dus la litigii fără sfârşit. Treptele care conduceau la camerele superioare erau, în general, proprietate comună, după cum era şi intrarea în casă sau intrarea la camerele de la etajul superior. Aceste trepte duceau la un balcon situat de-a lungul întregului etaj superior, iar intrarea în camerele superioare şi în apartamente se făcea din această verandă comună. Balconul era în afara casei şi era susţinut de stâlpi de la sol sau de grinzi cu proptele în perete. Etajele superioare nu erau întotdeauna complet amenajate, în unele cazuri constând numai dintr-o singură cameră pe un acoperiş sau într-un pod cu intrare de pe o scară din interiorul casei. Podurile puteau fi folosite pentru un membru al gospodăriei, dar serveau, uneori, şi drept cameră de oaspeţi. Camerele superioare erau folosite şi ca loc de întâlnire pentru grupuri mici, numeroase tradiţii din perioada Templului şi de mai târziu relatând despre întâlniri între înţelepţi sau conducători ai şcolilor rabinice care au avut loc în astfel de încăperi.
Nu întotdeauna planurile originale includeau şi etaje superioare. Construirea lor era determinată adesea de necesităţi practice. Motivul cel mai frecvent era extinderea unei familii: un fiu proaspăt căsătorit îşi aducea, după obicei, soţia să locuiască în casa familiei sale. Tatăl trebuia, în acest caz, să construiască separat o cameră în casă pentru cuplu sau să ridice un cămin conjugal, pe acoperiş. La o astfel de ocazie, rudele, prietenii şi vecinii veneau să îl ajute şi să sărbătorească noua construcţie. O văduvă, de asemenea, se întorcea în casa tatălui ei, mai ales dacă nu avea copii. Ea nu locuia cu restul familiei, ci într-o cameră special rezervată ori într-o cameră de sus, construită special pentru ea.
Acoperişurile caselor şi camerelor superioare erau de obicei plate şi utilizate în diverse scopuri. Acoperişul oferea spaţiu pentru o viitoare extindere, dar era şi un loc confortabil pentru petrecerea timpului în cursul verii. Camerele caselor erau foarte mici şi ferestrele de dimensiuni reduse nu asigurau o ventilaţie adecvată. Deşi curţile erau folosite ca spaţii de răcorire de arşiţa verii, acoperişurile dădeau mai multă intimitate şi temperatura era mai joasă acolo decât dedesubt. Cu toate că ridicarea lor era mai dificilă, acestea se situau mai sus decât pereţii din jur şi briza de seară le făcea destul de confortabile, în special în timpul lungilor luni fierbinţi ale verii. Oamenii luau masa acolo, şi tot acolo se adunau pentru festivităţi comune şi pentru studiul Torei. Fructele şi legumele erau întinse pe acoperişuri spre uscare şi păstrare, iar unele acoperişuri aveau vase cu plante aromatice.
Nicio locuinţă, cu excepţia structurilor temporare şi caselor de pază de pe câmpuri, nu era considerată demnă de a fi locuită dacă nu avea o uşă adecvată, cu zăvor şi broască. O atenţie deosebită era acordată formei intrării sau cadrului uşii, pragului de sus, uşorilor şi, desigur, uşii în sine. Intrarea unică era, de obicei, în centrul faţadei casei, dar într-un triclinium mare sau în clădiri publice puteau fi adăugate intrări suplimentare pe părţile laterale. Fie din teama de furt sau pur şi simplu ca semn al bunelor maniere, uşile rămâneau încuiate, apariţia unui oaspete fiind anunţată de bătaia în uşă sau de sunarea clopotului de la uşă. Noaptea, porţile curţii erau zăvorâte şi uşile caselor erau, de asemenea, zăvorâte din interior. Totuşi, în timpul zilei, acestea erau doar încuiate cu o cheie. În interior, nu toate camerele erau separate de uşi, întrucât unele familii se mulţumeau cu separarea încăperilor prin intermediul unor rogojini de paie şi perdele. Uşile erau de multe ori lăsate deschise în timpul zilei, mai ales vara, fiind puse perdele la intrare. Deoarece ferestrele erau mici, uşile rămâneau deschise pentru a asigura lumina şi aerul necesare, în vreme ce perdeaua asigura intimitate. Construirea ferestrelor în Antichitate era dificilă, problema de bază constituind-o materialul care trebuia utilizat pentru a umple spaţiul. În condiţiile climatice din Palestina, acest material trebuia să fie durabil, pentru a rezista lunilor de iarnă, şi uşor de îndepărtat în timpul verii. Două tipuri de materiale au fost utilizate, sticla şi piatra translucidă, după cum reiese din descoperirile arheologice.
Existau şi ferestre mari, care erau blocate în timpul lunilor de iarnă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
