• Leu / EUR4.7619
  • Leu / GBP5.4653
  • Leu / USD4.1988
Ziarul de Duminică

Viaţa în Iaşii de acum o sută de ani, în vreme de război (VIII)/ de Ana Greceanu

Viaţa în Iaşii de acum o sută de ani, în vreme de război (VIII)/ de Ana Greceanu
În numerele precedente ale "Ziarului de duminică" am început publicarea unor fragmente din caietul de însemnări al Anei Greceanu. Remintim, pe scurt, povestea ciudată a acestui caiet. Cele câteva zeci de pagini, în limba franceză şi, sporadic, în germană, au fost scrise acum 100 de ani, mai precis, de la 11 septembrie 1911, la 24 decembrie 1920. La moartea Anei (5 martie 1926, Iaşi), caietul a trecut în posesia fiicei sale, Gabriela (Ali), care ştia perfect şi nemţeşte, şi franţuzeşte. La moartea Gabrielei (9 august 1938, Iaşi), jurnalul a rămas în grija surorii sale, Maria (Mica) Apotecker, iar după moartea acesteia (1967, Bucureşti), a fost preluat de fiica sa, Geta Ghimpeţeanu şi, la decesul acesteia, a ajuns la Colette, fiica Getei Ghimpeţeanu. De la Colette a fost moştenit de istoricul şi genealogistul Radu Greceanu. Caietul nu a fost citit decât de Mica Apotecker, care, la sfârşitul textului, adaugă: "Biata mamă, cât de bine şi (cât) de corect exprimă tot ceea ce suferă. Aş dori şi eu, dar nu reuşesc!" Nu este exclus ca Mica Apotecker să fi rupt două file din caiet, care nu conveneau familiei sale. Ceilalţi moştenitori nu au acordat niciun interes însemnărilor. Au avut, totuşi, grijă să nu se piardă. Soarta a făcut ca acest caiet să ajungă, în 1990, în arhiva familiei Radu şi Eugenia Greceanu, care, găsindu-l interesant, a hotărât, abia în 2010, să-l traducă şi să-l încredinţeze spre publicare.
Însemnările descriu viaţa cotidiană a Iaşului (1917-1920), cu momentele dificile provocate de război, cu atmosfera apăsătoare în vremea refugiului guvernului din Bucureştiul aflat sub ocupaţie germană, cu aglomerarea populaţiei în Moldova, având drept consecinţă lipsa alimentelor şi scumpetea extraordinară, amplificată şi de militarii ruşi, care vindeau tot ce aduseseră cu ei sau luaseră cu forţa din casele românilor la preţuri fabuloase.
Continuăm să redăm fragmente din caietul Anei Greceanu. Titlurile şi notele (din paranteze, notate la final cu notă) ne aparţin. Dan Roman
Traducerea din limba franceză şi germană: dr. Eugenia Greceanu, arhitect; Radu Greceanu, istoric şi genealogist. Fotografiile provind din arhiva familiei Greceanu
13 august 1920. Am primit o scrisoare de la sora mea care m-a îngrijorat. Se teme să nu crească preţul pensiunii şi să nu fie nevoită să mi se adreseze mie pentru acoperirea cheltuielilor. E o idee absurdă, dar îi este frică să nu fie silită să părăsească pensiunea, nemaiputând să plătească, şi atunci ce va face ea?
15 august. Am mai primit o scrisoare tot de la Betty. Este mai calmă; eu i-am şi răspuns la prima scrisoare. Aşa cum mi-a spus Nicu, acest procedeu ar fi cu totul imposibil şi i-am scris lucrul acesta. Nu s-a mai văzut niciodată ca o persoană dintr-o altă ţară să fie obligată să ajute o societate de binefacere; în afară de cazul în care ea doreşte să o facă din proprie iniţiativă. După câte mi-a scris Betty, la intrarea sa în acest sanatoriu a plătit în întregime suma cerută. Nu mi-a dat detalii despre intrarea sa şi n-am vrut să am aerul că mă ocup de banii ei. Nu ştiu nici măcar unde îşi păstrează contractul sau chitanţa de mână.
22 august. Astăzi se împlineşte o săptămână de când a plecat Ali. Încep să-mi pierd răbdarea sau mai degrabă sunt tristă, dorm prost, mi s-a întâmplat chiar să mă trezesc în toiul nopţii, am aprins lumânarea şi am deschis uşa, fiind sigură că Ali a sosit. Mica, Nicu şi Geta vin aproape în fiecare zi să mă vadă, de asemenea şi Bubi, dar n-au de gând să stea decât puţin timp, după care sunt din nou singură.
Ali nu pleacă de plăcerea ei, ci pentru mine; sărmana, ţine toată gospodăria, nici măcar nu poate să-şi completeze toaletele şi se oboseşte enorm. Şi în plus mă mai şi plâng, căci imposibilitatea mea de a mă mişca mă apasă. Ce chin pentru mine de a depinde mereu de alţii, şi ce comoară este libertatea!
Cât de urât am scris unele pagini, abia reuşesc să le descifrez. Şi ce chin să scrii când nu ai decât o mică lumânare, o lampă chioară. Acum nu este decât ora 8.30 (seara), aş dori să mă culc, dar ştiu că mă voi trezi în toiul nopţii.
24 octombrie. Scriu rar în acest caiet şi nici nu am ceva interesant de notat. Sunt aproape tot timpul singură. Ali e nevoită să meargă în inspecţii şi în loc ca această obligaţie să se diminueze, sarcinile ei se înmulţesc; în fond, este o dovadă a aprecierii de care se bucură. Comitetul şi mai ales prinţesa (Olga Sturdza - notă) îi apreciază munca şi activitatea, dar eu găsesc că, pe lângă ambiţia ei, ar trebui, de asemenea, să i se recunoască în primul rând serviciile. Cred că un bărbat n-ar putea să facă mai mult decât ea.
Mâinii mele nu-i merge bine. Mi se pare că este cam umflată şi n-am putere în ea. Azi dimineaţă n-am putut să ţin ceaşca de cafea şi am scăpat-o jos. Acest lucru se răsfrânge şi asupra scrisului. Abia pot ţine tocul; este schimbarea vremii, care îmi provoacă toate astea, aşa îmi spune toată lumea şi încerc să cred că aşa este.
Cum trece timpul şi cum toate se repetă în curgerea lui. Am o viaţă atât de monotonă, încât mă întreb de ce soarta m-a tratat atât de rău. Îmi doream o viaţă agitată, în mijlocul oamenilor, luând parte activă la tot ce se întâmplă şi bucurându-mă de viaţă şi de inteligenţa mea. În loc de aşa ceva am rămas totdeauna legată de stânca mea, precum o stridie, şi dată de o parte, fără şansa de a arăta ce gândesc şi ce ştiu. Aşa a vrut Bunul Dumnezeu, îmi spun asta ca o consolare, dar în fond nu cred nimic. Este lipsă de energie, de voinţă, câte puţin din fiecare şi ar fi putut să-mi schimbe viaţa. Cine ştie la ce a folosit că lucrurile s-au petrecut aşa cum s-au petrecut; s-a terminat, n-are rost să te mai gândeşti la ceea ce nu mai poate fi schimbat. Mă bucur că cel puţin Ali a ştiut să-şi facă o altă viaţă, ea a moştenit toate dorinţele mele, nu e căsătorită, şi asta e o fericire pentru ea. Ce va face la bătrâneţe? Acesta este punctul negru care mă necăjeşte adesea. Dumnezeu n-o va părăsi! Niciodată nu îndrăznesc să vorbesc cu ea despre aceasta, pentru că ar întrista-o prea mult.
Citesc în acest caiet observaţiile mele asupra visurilor pe care mi le făceam. Visez şi acum, dar nu atât de optimist ca altădată, când visam şi ziua, brodând, plimbându-mă cu trăsura, privind cerul. Dar acum, trebuie să recunosc, nu am linişte în jurul meu ca atunci. Şi în plus mă simt mai bătrână, mai obosită, iar pana mea merge cu greutate, încât s-ar spune că nu mai ştiu să mă exprim. Totul mă deranjează: hârtia este de prostă calitate, la fel cerneala şi peniţele, şi pe deasupra toate aceste împrejuări rele în lume. Citesc un ziar, "Lumea", cu pasiune. Vreau să fiu la curent cu ce se întâmplă, dar ceea ce se întâmplă mă necăjeşte şi mă face să mă gândesc cu teamă la viitor.
25 octombrie. A căzut prima zăpadă, foarte puţină, abia dacă vezi acoperişurile albite. Ce pot să fac în aceste lungi seri, nu pot să cos din cauză că nu mai văd bine, dar mai ales din cauza mâinii, care nu mai poate ţine nici tocul fără să tremure. Dacă aş avea lână, aş putea croşeta, am mare nevoie de un şal, din păcate nu se găseşte nicăieri lână. În această noapte am pus-o pe rusoaică să doarmă în sufragerie, însă nu a fost deloc plăcut. Are aşternutul foarte curat, dar mi-a umplut toată camera cu lucrurile ei. Apoi, dimineaţa, când am vrut să-mi pregătesc cafeaua, am fost jenată, ea dormea adânc, chiar şi la ora 7, mi-a părut rău să o trezesc. Nu înceta să repete: "patul ăsta este aşa de bun!"
Nicu a venit iar la mine, mi-a împrumutat 50 de franci şi mi-a arătat gulerul şi manşetele de blană cumpărate pentru Geta.
29 octombrie. Mi-e milă de George. O aşteaptă pe Druşa, care a anunţat că vine astăzi, şi n-a venit. Asta s-a întâmplat deja de mai multe ori şi bietul băiat se necăjeşte tare. E aşa de puţin comunicativ, că nu ştii niciodată ce gândeşte şi ce simte. Este mut!
Aş vrea mult să scriu, dar ideile nu-mi vin. Şi altădată erau aşa de multe...
Sunt îngrijorată de tot ceea ce-mi lipseşte, mai ales lemnele. Apoi absenţa prelungită a lui Ali. Am în permanenţă o teamă teribilă să nu i se întâmple vreun accident. Oamenii îşi fac griji; este încă una din neplăcerile pe care le aduce vârsta. Nu eram pesimistă, din contră, totul mi se părea frumos. Acum mă mulţumesc cu puţin şi asta mă face să-mi recapăt curajul.
17 noiembrie. Am fost foarte răcită, tuse puternică, guturai şi toate neplăcerile din lume. Nu-i de mirare, nu e om care să nu fi avut această gripă insuportabilă. Ieri m-am băgat în pat, de frică să nu păţesc şi mai rău; în dimineaţa asta mă simt mai bine, am dormit bine şi voi căuta să nu ies din casă, pentru a scăpa, în sfârşit, de această pacoste.
18 noiembrie. Ali a avut o mare bucurie şi eu împreună cu ea: a primit drept gratificaţie 1000 de franci. Bineânţeles că asta a trecut prin aprobarea Comitetului, dar prinţesa (Olga Sturdza - notă) a fost cea care a cerut această recompensă pentru Ali. Este pentru rezultatul inspecţiilor de la Cernăuţi şi Chişinău, care nu fac parte din zona ei (de supraveghere -notă). Încerc să o fac să folosească aceşti bani binemeritaţi pentru a se îmbrăca, ea şi-a dat paltonul la îmbălnit, îşi va plăti botinele şi va cumpăra stofa care i-a fost rezervată. Toate acestea nu sunt mare lucru. Sper să mai aibă şi altădată acest noroc, ca să-şi poată face şi o rochie elegantă. Are nevoie de atâtea lucruri, încât nu ştie cu ce să înceapă. Dar şi ce iarnă! Pe deasupra tuturor nevoilor, frigul a venit brusc şi cu o aşa forţă, că nu se mai găseau decât legume, mere şi carne - toate îngheţate. Şi asta a durat trei săptămâni. Şi eu care nu am lemne suficiente... ce să mai spunem de cei care n-au bani nici pentru câţiva butuci. Acum temperatura s-a schimbat cu totul, avem o vreme blândă, fără zăpadă, fără ploaie. Mă aştept la avalanşe de zăpadă şi viscol. Alina (Greceanu - notă) mi-a scris că la ei au durat nouă zile cu o violenţă înspăimântătoare. Cred că au fost foarte descumpăniţi în zilele acelea, nu te simţi bine pe o asemenea vreme la ţară. Din fericire, ei au lemne, nu ca mine, care tremur pentru fiecare butuc... Mâine este 1 decembrie şi în curând acest an se va sfârşi.
9 decembrie. Mitică Greceanu a murit, ucis în mijlocul Senatului cu o bombă. Doliul este unanim, e regretat de toată lumea. Împreună cu el au fost omorâţi sau grav răniţi trei episcopi, unul de la Oradea Mare, unul de la Galaţi şi unul de la Roman. Nu pot să relatez pentru moment detaliile acestui atentat oribil. Este puţin probabil ca o singură persoană să fi fost vizată, această bombă era prea puternică. Nu se ştie încă cine este asasinul sau asasinii, dacă era un nebun sau un fanatic politic.
13 decembrie. Lemnele noastre au sosit în sfârşit, un vagon întreg cu lemn de fag. Nicu este cel care ni l-a procurat de la "Sf. Spiridon", nu ştiu cât a costat. Lemnul este atât de bun, încât mi-e frică să nu fie foarte scump. N-are importanţă, sunt încântată să îl am şi foarte recunoscătoare lui Nicu.
Cât de frig este şi cât de întunecat! De mulţi ani n-am mai avut o iarnă aşa de grea. Andreea s-a dus la Bucureşti pentru a-şi obţine transferul la Iaşi; sunt puţin îngrijorată din cauza acestui timp nesigur. În aceasă vreme, Didi este aici pentru a se ocupa de copil. O face cu plăcere. Copilul se simte bine, dar nu este mama şi câteodată îl cuprinde dorul de ea.
19 decembrie. Ieri seară, Bubi Greceanu a venit la noi, venea de la înmormântare (a lui Dimitrie Greceanu - notă) şi ne-a povestit o mulţime de lucruri, destul de impresionat, dar la el nu ştii niciodată dacă ce spune este adevărat sau minciună. Ar fi vrut să doarmă la noi, dar având-o pe Didi, nu am loc. Druşa nu scrie un cuvânt, ceea ce găsesc de neiertat. Din acelaşi motiv, George este foarte supărat şi are dreptate. Oricât de ocupată ar fi cu alergăturile ei, găseşti totdeauna un răgaz pentru a trimite o telegramă fie şi la intrarea într-o mănăstire. Să trecem peste asta, aceşti copii au alte idei despre sentimente.
24 decembrie. Este ajunul Cărciunului. Heiligabend (Seara Sfântă!) la Betty. Ea nu a mai scris de mult şi nu ştiu dacă a primit banii trimişi de Ali. Aş fi vrut atât de mult să ştiu! Se spune că acolo caritatea este tot atât de mare ca aici. Cu toate acestea, sunt sigură că copiii au peste tot Pomul lor de Crăciun, Weinachstbaum, oricât ar fi de modest. Ce obicei frumos! Şi cum a rămas întipărit în memorie . Oricât de departe ar fi, nu îl uiţi niciodată. Eu aş fi foarte fericită dacă mi s-ar face surpriza să primesc un asemenea Pom de Crăciun. Betty va avea unul în căminul ei şi, dacă a primit banii, probabil a cumpărat mici daruri. Mă îngrijorează mult tăcerea ei. Doamne, las-o să mai trăiască încă câţiva ani!...
Aici se sfârşesc însemnările Anei Greceanu. Domnul a ascultat-o şi a lăsat-o pe Betty Wiegand să mai trăiască o vreme: a murit în anul 1921, singură, uitată de familie şi de rude, într-o cameră dintr-un azil din Berlin. N-a mai apucat să-şi vadă sora, iubita ei soră, Ana, plecată la vârsta de 16 ani să-şi facă un rost şi o familie printre străini, departe de Germania ei dragă...
O placă de marmură din cimitirul "Eternitatea" din Iaşi aminteşte trecătorilor grăbiţi un nume:
Anna Sc. Greceanu, decedată la 4 martie 1926.
Câţi ştiu, oare, că acest nume românesc a fost purtat de o femeie din neamul Wiegand, ai cărei strămoşi, posibil hughenoţi francezi, s-au refugiat, după Edictul din 1598, în Germania. O femeie care şi-a iubit noua patrie care a adoptat-o, dar care nu şi-a uitat niciodată patria natală: Germania. Ana Greceanu Wiegand a murit pe pământ românesc, luând cu sine, în mormântul din cimitirul "Eternitatea", toate dorurile şi toate visurile ei neîmplinite...
Dan Roman
Din volumul "Jurnalul Anei Greceanu!", în pregătire la Editura Militară
Principalele valute BNR - ieri, 13:35
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7619
Diferență: 0,1262
Ieri: 4.7559
Azi: 4.1988
Diferență: 0,1121
Ieri: 4.1941
Azi: 5.4653
Diferență: -0,2591
Ieri: 5.4795
Azi: 4.1953
Diferență: 0,2054
Ieri: 4.1867