Pentru a-i determina pe concetăţenii noştri de acum să mai creadă că "Viaţa e frumoasă" aşa cum o face de patru ani Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian, trebuie să probezi multe calităţi, dintre care consecvenţa se detaşează, chiar dacă a fi consecvent nu face neapărat parte dintre "frumuseţile vieţii".
Şi iată că pentru al patrulea an consecutiv, Bucureştiul a avut un festival internaţional dedicat artelor spectacolului. O abordare necesară, care nu lasă doar câmp larg de acţiune pentru viitor organizatorilor, ci şi spaţiu de exprimare pentru alte iniţiative.
Titlul festivalului - "Viaţa e frumoasă", prezent din punct de vedere vizual aşa cum merită un festival serios - adică peste tot prin oraş şi prin intermediul televiziunii şi radioului public, inclusiv prin secţiunea on air a festivalului difuzată de Radio România Cultural şi la nivel naţional - rimează, ce-i drept, parcă tot mai puţin cu cenuşiul aşternut peste feţele tot mai încordate ale trecătorilor.
Cu toate acestea, totuşi, acelaşi potenţial public format din individualităţi parcă tot mai sustrase disponibilităţii de a se bucura de un spectacol artistic, indiferent de gen, găseşte întotdeauna resurse de a răspunde invitaţiilor care garantează clipa de emoţie, ineditul suprapus peste pragul de aşteptare.
Ediţia din acest an, cea de a patra, a avut astfel de momente. Iar acestea au făcut ca şi de această dată să putem vorbi despre un festival viu, cu doza sa de imprevizibil, calităţi care l-au făcut să semene cu viaţa însăşi, care poate fi frumoasă şi când râde, dar şi când plânge, atunci când se pune sub semnul emoţiei reale, nejucate, neataşate falselor valori, inclusiv artistice.
Cu subiectivitate, din cele unsprezece zile de festival din care nu au lipsit expozitii, spectacole multe şi diverse ca gen, expoziţii şi câte şi mai câte, mă voi opri aici la doar două momente care cred că adună multe din valorile estetice şi artistice pe care evenimentul artistic "Viaţa e frumoasă" în întregul său şi le-a propus. Este vorba despre competiţia pentru tineri cântăreţi Trofeul "Ion Dacian" şi despre concertul susţinut de Richard Galliano dedicat proiectului Nino Rota, cu care a realizat şi un album şi pe care publicul - care a făcut neîncăpătoare sala Teatrului de Operetă Ion Dacian - a avut şansa de a-l recepţiona cu aceiaşi muzicieni care au realizat şi înregistrările (foto 1).
Deşi beneficiind de mai puţin public faţă de anul trecut, seara rezervată luptei pentru Trofeul "Ion Dacian" a adunat aceleaşi pasiuni puse sub semnul cântecului, de la şlagăre pop extrase din filme, la arii de operetă. În urma preselecţiei au urcat pe scena spectacolului final peste 30 de concurenţi care ne-au făcut şi optimişti şi pesimişti în acelaşi timp. Pe de o parte este pozitiv faptul că talentul dublat de munca făcută cu bucurie mai poate fi găsit printre tinerii noştri, iar pe de altă parte ambianţa generală ne făcea să oftăm în faţa gravei erori de a lăsa muzica şi cultura în general în afara valorilor procesului de învăţământ românesc. Subiectul, chiar dacă vast, descurajează mai puţin atunci când vezi că premiul cel mare merge către cine merită. A fost vorba în acest an despre baritonul Ionuţ Pop (foto 2), care sub aparenţa unui costum desigur de conjunctură a trecut dincolo de partitură făcându-ne părtaşi la povestea personajului său.
Acelaşi lucru, păstrând proporţiile, l-au făcut şi muzicienii care pe muzica lui Nino Rota, sau mai bine zis pornind de la aceasta, au recreat acel inefabil amestec de râs şi plâns servit din punctul de vedere al limbajului muzical de o mixtură foarte interesantă între libera improvizaţie, structura armonică fixă şi momentele de tutti după partitura originală, din care - cu o subtilitate cameleonică - omogenitatea de grup se desfăcea în voci improvizatorice independente şi totuşi unite de invocarea unei atmosfere încărcate de arome felurite, de la tango, la sudul mediteraneean, de la note tânguitoare venite parcă din folclorul evreiesc, la exuberanţa franco - afro - americană de tip New Orleans.
Atunci când spectacolul are cu adevărat ce spune, viaţa poate fi cu adevărat frumoasă, iar cele 92 de evenimente şi cei 600 de artişti din 10 ţări despre care vorbea directorul general al Teatrului Naţional de Operetă "Ion Dacian", Răzvan Dincă, atunci când mulţumea tuturor partenerilor şi celei care a girat în fapt acest festival, Alina Moldovan, de pe scena Sălii Radio, la finalul festivalului, au conferit cu adevărat culoare Bucureştiului în acest noiembrie, parcă mai mult ca la ediţiile precedente.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
