"Poezia este expresia cea mai înaltă a sensibilităţii umane şi a celei mai rafinate inteligenţe, fără ea oamenii ar fi lipsiţi de spirit, de capacitatea unei înţelegeri adecvate a lumii din jur - şi le-ar fi ameninţat chiar accesul la viitor", spunea scriitorul mexican Víctor Toledo într-un recent interviu.
Poetul dă, adesea, senzaţia că nu face altceva decât să se joace cu form(ul)ele lirice consacrate, ori că ia în răspăr modelele literare prestigioase, cuvintele aşa-zis "poetice" sau marile concepte. Însă, la o lectură atentă, se vădeşte că întreaga sa creaţie are o miză mult mai importantă şi e cu mult mai serioasă decât o primă şi, poate, grabită lectură ne-ar lăsa să presupunem. Mai toate textele lui Toledo configurează, dacă le privim global şi le analizăm ca pe o unitate - aşa cum, de altfel, ele sunt şi gândite - o adevărată hartă spirituală, trasând drumul scriitorului însuşi printre nenumărate linii ale unei tradiţii culturale de care, în pofida aparenţelor, Víctor Toledo ştie întotdeauna cum să ţină seama. Dar şi cum să se îndepărteze pentru a-şi afirma glasul poetic propriu, câtă vreme poezia sa se constituie într-un soi de realitate autonomă, accesibilă pe de-a-ntregul doar acelui cititor capabil să aibă mereu în vedere străvechea cultură mexicană, precum şi înţelepciunea (perfect asimilată de către autor!) din acest spaţiu. În egală măsură, însă, este identificabilă, în creaţia lui Toledo, influenţa marii lirici ruse, asemenea unei prezenţe metaforice subtile şi cu totul aparte. În fond, "vulpea albastră" ce apare în mai multe poeme nu este, aşa cum unii critici latino-americani au fost tentaţi să considre, un reflex al influenţei lui Gabriel García Márquez şi al prozei sale fantastice dintr-un text precum Ochi de câine albastru, ci o clară trimitere la Mandelştam, ea întruchipând, pentru Toledo, ca şi pentru marele poet rus, forţa nopţii infinite şi capacitatea energiilor primare de a influenţa orice acţiune umană. De aici, desigur, şi construirea, în volumele de deplină maturitate ale lui Victor Toledo, a unui excelent spaţiu magic, dar nicidecum în descendenţa realismului magic al generaţiei marelui "Boom" latino-american, ci având în vedere o tradiţie culturală mai cuprinzătoare. În acest sens trebuie privită şi semnificaţia figurilor părinţilor, prezenţe constante în poezia acestui autor, dar şi capacitatea poemelor din cele mai recente creaţii ale sale (mai cu seamă cele din volumul Ronda de hadas en la fiesta de San Juan*) de a structura o muzicalitate de profunzime, care îl face pe cititor să devină, pe nesimţite, captiv în magia desfăşurată, cu maximă pricepere, de către autor. Poemul va putea, astfel, să fie receptat la mai multe niveluri, fiecare text dând senzaţia că include numeroase trepte ale sensului liric. Nu mai avem, deci, de-a face cu o simplă nouă realitate poetică, desigur, aşa cum se întâmpla în creaţiile urmând, mai mult sau mai puţin, estetica mimetică, ci cu mai multe realităţi simultane, ce rezultă din suprapunerea accentelor muzicale peste cele magice sau livreşti.
Poezia devine, astfel, pentru Victor Toledo, unica posibilitate a fiinţei umane de a străbate drumul dintre pământ şi cer şi de a se sustrage, doar în acest mod, tiraniei timpului şi ameninţării morţii. Orizontul nou rezultat va amesteca, deci, nu doar notele terestre cu cele cosmice, ci însăşi dimensiunea finită cu cea infinită, cunoscutul cu necunoscutul. Poezia se transformă, practic, în acel prag inefabil situat, cumva, deasupra deasupra tuturor pragurilor şi mai presus de ele, fiecare text liric constituindu-se într-o invitaţie adresată omului de a-şi depăşi limitele şi de a se cunoaşte, în acest fel - mai exact, numai în acest fel - până la capăt.
*) Víctor Toledo, Ronda de hadas en la fiesta de San Juan, Pen Press, Mexico, 2007
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
