Ziarul de Duminică

Victorie acasa

Victorie acasa

Scena din Clinica de Adrian Lustig, la Comedie

28.03.2008, 18:14 36

Desi au trecut aproape douazeci de ani de cand libertatea le permite tuturor, inclusiv oamenilor de teatru, sa-si aleaga hrana vitala (repertoriul, in speta) fara a tine seama de altceva decat de faimosul si misteriosul criteriu al valorii, chestiunea originii acestei hrane este pusa pe tapet aproape la fel de frecvent ca si inainte. Pe scurt, discutiile despre dramaturgia romaneasca sunt tot atat de aprinse si de inutile cum erau si pe vremea cand piesele autohtone trebuiau sa "acopere" un anumit procent din numarul de titluri jucate.

Si, tot ca pe vremuri, unele teatre se lauda ca isi inscriu atatea si atatea piese nationale pe afis, dupa cum unii regizori se falesc cu - si pretind sa fie laudati pentru - cantitatea de texte romanesti montate, indiferent si independent de calitatea acestor montari. Si a acestor texte. De unde se vede ca unele prejudecati si clisee (basca unele prostii pure) supravietuiesc mult dupa disparitia ideologiilor, sistemelor sociale sau, numai, persoanelor care, se presupune, le-au generat. Incurajator lucru!...
Pe de alta parte, la fel de adevarat este ca, in absenta unei dramaturgii originale viguroase, o miscare teatrala, oricat de "solide" ar fi spectacolele pe care le produce, nu-si poate pastra si afirma vitalitatea decat pe mici portiuni de timp si spatiu; si oricat ne-ar placea sa credem in autonomia teatrului ca arta, cel care "zideste" si tine in picioare zidirea este, inclusiv pe scena, cuvantul. De aceea, incurajarea literaturii dramatice autohtone este - ar trebui sa fie - nu numai (sau nu atat) o datorie cat o vocatie a oricarui teatru. Fara niciun fel de subtext demagogic.
Teatrul de Comedie din Bucuresti este una dintre scenele pe care piesa romaneasca se simte bine: este (in general) sustinuta, "promovata", respectata; i s-a dedicat, in varianta sa... comica, si un festival; in fiecare an, pe langa festival se desfasoara si un concurs de dramaturgie. Nu demult, tot aici a avut loc si editia inaugurala a unor "Zile" omagiind creatia unui dramaturg in viata - Adrian Lustig -, cu ocazia includerii in repertoriul teatrului a celui de-al treilea text ce-i poarta semnatura: Clinica. Initiativa ar trebui pastrata si extinsa.
Adrian Lustig (nascut in 1953) este ziarist, prozator, autor de scenarii cinematografice (castigatoare, ni se spune in program, a numeroase premii, dar, dupa stiinta mea, inca netranspuse pe ecran) si de televiziune - si, fireste, dramaturg. Un dramaturg caruia, in afara "trilogiei" montate la Comedie - si cuprinzand, inainte de Clinica, piesele Poker si Nepotu' - i s-a mai jucat un singur text, Circul Matteo, la Teatrul National din Iasi. Scrierile sale pentru scena sunt, asa cum pot fi descifrate din sala, piese preponderent "de conversatie", avand, adica, o intriga minima si o diversitate impresionanta (tot pe-atat, derutanta) de teme propuse spre dezbatere: in Poker, de pilda, partida saptamanala de carti este pretextul trecerii in revista a tuturor subiectelor "fierbinti" ale actualitatii; la fel, pornind de la intoarcerea in tara a unui tanar "fugit", Nepotu' inventariaza nenumarate fenomene si aspecte ale vietii cotidiene, pe un suport conflictual, altminteri, foarte fragil. Prin comparatie, Clinica este, sub raport dramaturgic, cea mai izbutita - si poate ca nu e hazardata ipoteza ca autorul a invatat, prin contact nemijlocit cu scena (elogiata implicit, de-altminteri, prin nenumaratele aluzii si "citate"), multe despre teatru, despre legile si principiile lui de functionare. Aici, o institutie particulara de sanatate ("pe model american") aduna intre zidurile ei consolidate cu invataturi freudiene un fost boxer, un actor dezamagit, un bancher care "face pe nebunul" ca sa scape de puscarie si o psihiatra care vrea sa emigreze in Spania, plus o bucatareasa-factotum; relatiile dintre aceste personaje (desi neizbutind intotdeauna sa ocoleasca locul comun) scot in evidenta psihologii tipice - si tipice vremurilor pe care le traim - si isca, totodata, momente puternice ca incarcatura dramatica. In doua vorbe, cam asa arata teatrul bun; o data cu Clinica, Adrian Lustig obtine, dupa parerea mea, adevaratul certificat de nastere ca dramaturg.
Cu un curaj remarcabil, teatrul a incredintat montarea-princeps a textului unui regizor nu demult debutant: Aurel Palade are la activ, dupa absolvirea studiilor de regie (in 2004), doar sase spectacole profesioniste, printre care un premiat SubUrbia de Eric Bogosian, lucrat chiar "la fata locului", in cadrul proiectului Comedia tine la tine(ri). Pe acela nu l-am vazut; judecand exclusiv dupa montarea de fata, Aurel Palade are claritate in idei, acuratete in expresie si (atuul principal) abilitate in lucrul cu actorii. Spectacolul sau curge lin si cu naturalete, evoluand fara accidente de la comedie la drama si apoi din nou la comedie, imbogatita si "condimentata" cu placerea de joc evidenta a interpretilor. O placere perfect explicabila, de altfel, caci George Mihaita face, in boxerul Pasare, un (nou) rol de mana-ntai, desenand un personaj profund uman, caraghios si, in acelasi timp, emotionant, Virginia Mirea (bucatareasa Angelica) isi dovedeste (din nou) forta dramatica si inzestrarea comica, Valentin Teodosiu demonstreaza (in actorul Dragobete) ca isi poate reconsidera mijloacele de expresie si poate iesi cu brio din tiparul rolurilor de caricatura groasa la care l-a condamnat de multa vreme comoditatea unor regizori, Florin Dobrovici (bancherul) isi construieste o aparitie coerenta si elocventa, Delia Seceleanu (doctorita) se descurca multumitor intr-un rol mai greu decat pare, iar Serban Georgevici (directorul clinicii) se manifesta, in scurtele sale interventii, pe tonul potrivit; pana si Aurelian Barbieru beneficiaza, in ingrata postura de... statuie animata, de clipa sa de varf.
Astfel, Clinica marcheaza, la Comedie, un frumos succes al textului romanesc in lupta sa neobosita cu muzele scenei. Un succes care se anunta a fi unul de durata.

AFACERI DE LA ZERO