• Leu / EUR4.7785
  • Leu / GBP5.6554
  • Leu / USD4.3069
Ziarul de Duminică

Virgil Tănase: „Pentru noi onirismul n-a fost o ţintă, ci doar o revelaţie pe care ne-am grăbit s-o întoarcem în lume”/ de Daniel Cristea-Enache. GALERIE FOTO

Autor: Daniel Cristea Enache

01.03.2013, 00:04 359

- Au trecut peste patruzeci de ani de la momentul "Tezelor din Iulie" (1971). Ce ar fi însemnat pentru literatura română grupul oniric, dacă Nicolae Ceauşescu s-ar fi menţinut pe cursul de liberalizare în cultură?

Dragă Daniel,

Timp de o săptămână am sucit întrebarea ta pe toate feţele - ba l-am chiar iscodit în sensul ei şi pe Ţepeneag, la o cafea neturcească în piaţa Sorbonei, într-o zi la fel de plumburie ca cele dinainte şi cele de după; am tot cumpănit-o şi-n cele din urmă, cu inima boţ, am pus-o la încercarea necruţătoare a scriiturii (vo câteva începuturi de pagină), unde s-a vădit fără putinţă de tăgadă că n-am răspuns la o chestiune atât de avântată...

Decât, ştii şi tu: dacă şi cu parcă erau într-o barcă…, etc.

Probabil pentru că liberalizarea politică n-ar fi rezolvat cu nimic contradicţia fundamentală care ne opunea, radical, regimului. Îngăduie-mi să mă citez: "Literatura onirismului românesc este, poate, până în momentul de faţă, cel mai coerent manifest artistic provocat de prăbuşirea gândirii pozitiviste, de eşecul metafizic al ştiinţei, de năruirea experienţei sociale născută din materialismul istoric. Prin însuşi acest fel de a înţelege lumea, literatura onirică românească era o negare făţişă şi directă a optimismului pozitivist marxist. Pierzându-şi legitimitatea ideologică, acesta îşi pierdea legitimitatea politică - şi actele săvârşite pentru instaurarea noului regim deveneau crime neghioabe. O, nu cred nici o clipă că cei de la conducerea partidului şi a ţării, ideologii noştri de la Leonte Răutu la Dumitru Popescu şi Dumitru Ghişe, sau cenzorii fără a căror ştampilă nici o pagină scrisă nu se putea tipări, aveau habar de aceste idei care apăreau ici şi colo în tratate de existenţa cărora n-aveau ştiinţă, pe care oricum n-ar fi avut timp să le citească, pe care oricum le-ar fi citit strâmb, convinşi că gândirea e un produs de clasă. N-aveau nevoie de aceasta ca să simtă intuitiv, dar tocmai de aceea cu o straşnică limpezime, cât de ostilă le este nu cutare sau cutare scriitor oniric - dispus la concesii, ca toată lumea - ci literatura onirică - care nu se preta la nici un compromis aşa cum uleiul nu se poate amesteca cu apa...".

Asta ca să-ţi spun că exerciţiul de ficţiune pe care mi-l propui este, pentru mine, imposibil, fiind vorba de o contradicţie în termeni.

Pe de altă parte, nu cunosc suficient literatura română de azi ca să mă las ademenit de un foarte răutăcios şi neaoş demon şăgalnic, imaginând, cu stilul sfătos al cutărui pontif critic sau cu cel piţigăiat al celuilalt, o istorie fictivă a literaturii române moderne; imaginând cum cutare sau cutare din maeştrii romanului românesc, văzând succesul nostru (dus până la obţinerea foarte politicului şi oportunistului premiu Nobel, cf. mai jos), şi-ar converti realismul problematic într-o halucinaţie stravroghiană, etc., cum tinerii scriitori, prin firea lucrurilor porniţi să dea cu barda-n Dumnezeu, s-ar încrâncena nu să orbitorească şi să textualizeze după pilda noastră (pe care au supt-o fără să ştie, ceea ce n-ar recunoaşte pentru nimic în lume - şi e bine aşa), ci să-şi împlânte talentul într-un nou realism (ştiut fiind că arta n-are altă libertate decât cea a legănării într-un continuu flux şi reflux dinspre noi spre lucruri şi îndărăt). Un nou realism devenit necesar prin "revoluţia" noastră, căreia, în condiţii normale, i-am fi transformat, poate, acumulările cantitative într-un salt calitativ - ceea ce, mi se pare, n-am ştiut face noi, cei câţiva rămaşi. Nici Ţepeneag în ultimele lui romane (La BelleRoumaine, Le camion bulgare) care întorc cu stupefiantă măiestrie spre realitatea istorică imediată instrumentele de investigaţie literară ale onirismului. Nici eu cu "metafora narativă" pe care îmi întemeiez romanele încă de prin anii '80 când, considerând că epuizasem, cu Evenţia Mihăescu, tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunţii sale dintr-un secol revolut, resursele onirismului, încercam în Au înflorit iar vişinii şi merii (Ils refleurissent, les pommiers sauvages) să "fac muzică literară" nu cu slova (ceea ce e mai uşor) ci cu bolovanii grei ai Istoriei, bulgări de fapte care sunt ceea ce sunt şi cu care trebuie să ne descurcăm nu numai în viaţă (construind "morala de catastrofă") ci şi în literatură. Ceea ce lasă să se înţeleagă că, aşa cum se cuvine, pentru noi, care am reuşit să-i supravieţuim - atâţia dintre noi au murit atât de tineri, câţiva dintre noi trăiesc muriţi reproducându-şi imperfect textele de-odinioară...; pentru noi, onirismul ca tehnică a singurului curent literar original apărut în Europa după 1960 - am explicat în Leapşa pe murite de ce el nu se confundă nici cu literatura fantastică, nici cu suprarealismul sau cu noul roman cu care nu are nimic de-a face...; pentru noi, spuneam, onirismul n-a fost o ţintă ci doar o revelaţie pe care ne-am grăbit s-o întoarcem în lume. S-o întoarcem, altfel spus, într-un alt realism - lucru de care nu mai sunt azi convins (reflux): după Zoia, publicat acum câţiva ani, romanul celor două mari convulsii ideologice ale secolului trecut, încerc să regăsesc, în Mersul trenurilor, la care lucrez de-o bună bucată de vreme (romanul acela de sfârşit pe care autorul nu-l isprăveşte niciodată), o altă cale spre substanţa literaturii - către care, sunt convins, limba română (în care scriu acest roman pentru că nu mai am nimic de pierdut, nimic de câştigat) mă duce mai firesc decât cea în care am fost nevoit să-mi scriu cărţile ca să pot trăi de la o chirie la alta.

Aşa că, dragă Daniel, de coleà până coleà, tura vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, n-am nici măcar un început de răspuns la întrebarea pe care mi-o pui - decât doar dacă, văzând, să zicem, Autorul tezelor din iulie ce tighel i-am tras în Les Nouvelles littéraires când mai eram în ţară, de i-a plăcut şi lui, ce-şi zice - iezuit, altminteri nu-i prost -, dumirindu-se că n-o scoate la căpătâi cu mine, ia mai bine s-o iau eu cu politică şi mă cheamă într-o Duminecă, după slujbă (profit să le sărut dreapta şi Prea Sfântului şi părinţilor Constantin şi Răzvan şi Valentin şi Emilian şi Iulian, să se roage de iertare pentru mine nevrednicul care tare ce nu pun piciorul la biserică !)… Mă cheamă, spuneam, Cel mai iubit dintre Scriitori la un pescuit de albitură la el, la Snagov: dimineaţa devreme balta-i ca de cer, aerul ca de izvor, undiţa arcuită ca mintea, sălciile goale puşcă îşi clătesc fundiţele-n dunga vântului… Şi nici una nici două zice: "Ce-ai face mătăluţă, Miţule, dac-ai fi în locul meu?" Ce-aşi face? Mai întâi şi mai întâi m-aşi duce otova la regele Suediei şi i-aşi spune: Uite, moşule, am eu la mine în crăie unu care-aşa ce bine scrie că i-aşi da premiul tău ăl mare. "Aşa să fie. Da cum îl cheamă?" -Titel. "Da Ţepeneag, că e mai hâtru şi mai european?" întreabă împăratul Verde.

Conducătorul nostru cel mai iubit vede verde şi se-ncruntă la undiţă de parcă i-ar muşca obletele nada: "Mă, tu vrei să se-ntoarcă burghezo-moşierimea!" "Ferească Dumnezeu, că nu-i lighioană mai spurcată decât banul care n-are miros, n-are limbă, n-are ţară, n-are frate…" "Lasă, lasă. Zi mai bine ce e revoluţia aia onirică cu care mă tot ameninţaţi." "Ce să fie, maiestate, doar că... dar mai bine citiţi-mi cărţile, c-altminteri mă-ndemnaţi - şi era cât pe ce să cad în ispită - să spun ceea ce nu se poate spune cu vorbe..., decât pe lung, amestecându-le cât să nu mai poată spune ce spun, lăsându-ne astfel să simţim că miezul e dincolo de ele. Şi gata."

Ca-n cărţile vechi, când ne-am întors de la vânătoare, Împăratul roşu a lăsat ţara în seama spătarului Dragomir (…patruzeci de ani în şir, etc.) şi s-a retras în sihăstrie unde a tot citit şi Titel şi Turcea şi Ţepeneag şi pe mine şi Mazilescu şi Dulapul îndrăgostit şi Vulcaloborgul şi frumoasa Beleponjă şi, de la o vreme, multe alte ceasloave pe care le va mai fi găsit prin chilia cu boltă de stâncă, cu podea de glod, cu fereastră la marea cea mare.

Aşa că-n decembrie '89 când s-a reîntors în lume, Cel mai iubit pescar nu mai înstrăinează binele obştesc, gospodărindu-l altfel; nu mai înveleşte "legile obiective" ale materialismului istoric în cele nu mai puţin obiective ale pieţii ca să dea puterea peştelui cel mare, pe care-l adulmecă deja unul şi mai mare, şi aşa mai departe. (cf. V. Tănase, Apocalipsa unui adolescent de familie, Ed. Fundaţiei culturale române, 1992, p. 66: "Atunci Mielul a rupt pecetea…, etc."); nu mai dă fuga să-şi prezinte dosul pactului atlantic; nu-şi mai duce mireasa în casa Europa care arde din rădăcini şi de unde cine poate sare pe fereastră şi fuge să se-arunce în Iordan (fiecare cu al lui); nu mai sileşte cetăţeanul cu sufragìul în dinţi să fure cât nu l-a hoţit mai marele lui, tâlhărit şi acesta de cel care face legea (cf. mai sus); omului ("ce minunat sună acest cuvânt", Gorki) îi lasă libertatea de-a gândi cum îl taie capul pentru că din confruntare iese viaţa, care nu e victoria unuia asupra altuia (lupta binelui cu mai binele) ci împreunarea întru naştere de făt (ierte-mă partizanii mariajului pour tous, problema de căpetenie, azi, a unei lumi unde se moare de foame şi de nedreptate), un prunc nici mai bun nici mai rău decât părinţii dar altul, şi mai nou; nu mai striveşte limba lăsând-o la cheremul băcanilor care vând stuchit cu leuca; nu mai…

Măi Miţule, zice Domnul trăgând un ghiborţ cu spinii zburliţi din aghiazma Snagovului, tu nu eşti ploieşteancă, tu eşti onirică, dragă!


Romancier, dramaturg şi om de teatru, Virgil Tănase a primit Premiul de literatură al Uniunii latine, Premiul de dramaturgie al Academiei române şi Premiul de memorialistică al Muzeului naţional al literaturii române. Membrul în juriul premiului Jean Monnet de literatură europeană, el este ofiţer al ordinului francez al Artelor şi literelor şi cavaler al ordinului românesc Seviciu credincios.

Născut în 1945 la Galaţi, obţine diploma Institutului de limbi străine şi apoi pe cea a clasei de regie a Institutului de teatru de la Bucureşti. La Paris va obţine sub îndrumarea lui Roland Barthes un doctorat în sociologia şi semiologia artelor şi literelor cu o teză intitulată Semiologia regiei de teatru. Interzis în România anilor '70 ca scriitor şi apoi ca regizor de teatru, debutează în 1976, pe când se afla încă în ţară, la Paris unde publică la editura Flammarion romanul Portret de om cosind în peisaj marin care îl recomandă drept un scriitor important al curentului oniric. Obligat să părăsească România în 1977, Virgil Tănase se stabileşte în Franţa unde publică la editurile Gallimard, Flammarion, Hachette, Ramsey/de Cortanze şi Non Lieu romane şi eseuri traduse, unele, în Spania, Italia, Brazilia şi Japonia. După 1989 câteva din cărţile sale scrise în română (sau rescrise în română) au fost publicate şi în România. La Paris, Virgil Tănase desfăşoasă de asemenea o bogată activitate de regizor şi de dramaturg.

Dintre volumele publicate (păstrând titlul în limba primei apariţii): Portrait d'homme à la faux dans un paysage marin (1976), Apocalypse d'un adolescent de bonne famille (1980), L'amour, l'amour, roman sentimental (1982), Cette mort qui va et vient et revient, roman gendarme (1984), Le bal sur la goélette du pirate aveugle (1987), Le bal autour du diamant magique (1988), La vie mystérieuse et terrifiante d'un tueur anonyme (1990), Ils refleurissent, les pommiers sauvages (1991), Evenţia Mihăescu (1994), Zoia (2004), Beatrix, Macferlone, Isabella(2006). Merită adăugate biografiile de scriitori publicate la editura Gallimard: Cehov (2008), Camus (2010), Dostoievski (2012), Saint-Exupéry (2013), volumele de memorii C'est mon affaire (1983), Ma Roumanie (1990) Leapşa pe murite (2011) şi câteva din piesele de teatru: Le Paradis à l'amiable (1983), Salve Regina (1994), De Crăciun după revoluţie (1994), L'enfant d'un siècle colossal (1995), Le Complexe d'Œdipe (1998), Moderncarnavaltango (2007), Ton mari, mon frère, Tchékhov (2009), Une tasse de thé… (2009), Le démon du jeu (2010), Fiarele (2011).

Legendele fotografiilor îi aparţin lui Virgil Tănase.

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7785
Diferență: 0,044
Ieri: 4.7764
Azi: 4.3069
Diferență: 0,0046
Ieri: 4.3067
Azi: 5.6554
Diferență: 0,0088
Ieri: 5.6549
Azi: 4.3582
Diferență: 0,0459
Ieri: 4.3562