Ziarul de Duminică

Visul din afara „Visului”/ de Virgil Oprina

Galerie foto

Galerie foto

Autor: Virgil Oprina

10.12.2015, 23:47 47

Noua producţie de balet a Operei Naţionale Române, alcătuită din baletele „DSCH” coregrafia de Alexei Ratmansky, pe muzica lui Dmitri Şostakovici şi „The Dream” („Visul”), coregrafia Sir Frederick Ashton, pe muzica lui Felix Mendelssohn, bazat pe „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare, reprezintă una dintre cele mai convingătoare pledoarii de evadare prin artă, dintr-un cotidian pe care ni l-am dori a fi doar un vis.

Nu trăim un vis frumos. Ştirile despre masacre de tot felul devin obişnuinţă, iar nenorocirile ajung, iată, şi în spaţiul nostru cultural şi social, în sânul unei comunităţi naţionale obişnuită mai mult cu contemplaţia şi cu un discurs mediatic decăzut într-o jalnică nevoie de noi şi noi necazuri. 

În spaţiul artelor spectacolului – la nivelul Bucureştiului îndeosebi – se închid teatre, săli de spectacol, locuri în care oamenii obişnuiau să se adune şi să se simtă bine împreună.

În acelaşi spaţiu, sunt anihilate orice personaje care au îndrăznit să scuture praful ancestral-tradiţional de pe artele spectacolului, ieşind din încremenirea obiceiului de nu supăra pe nimeni.

Ca într-o nebunească cursă în a nu rămâne mai prejos, Cultura cu spaţiile şi oamenii vii şi tot mai puţini care mai au curajul şi priceperea să o anime, furnizează şi ea, după puteri, ştiri rele – care fac audienţă, adică.  Taberele de „ai lor” şi „ai noştri” îşi continuă lupta asemenea unor copii nevolnici, care trag de pulpana celor cu pumnii grei.

Actul scenic rămâne singurul prin care cei care mai au disponibilitate, artişti şi spectatori deopotrivă, evadează din acest cotidian etern caragialesc.

Am avut şansa unor astfel de evadări în ultima vreme. Am văzut spectacolul „O, Giardin” care a deschis pe Scena Mare a Palatului Gabroveni cea de a doua Platformă Internaţională de Teatru organizată de ARCUB şi am revăzut cu imensă bucurie „Omul cel bun din Sichuan”, unul dintre spectacolele vedetă ale Teatrului Bulandra.

Atât „DSCH”, cât şi „Visul”, producţii ale Operei Naţionale Bucureşti, completează coroana spirituală a oraşului, dar nu numai, dând strălucire unei vieţi culturale aflate în cumpănă, după ce abia începuse să-şi ia un binemeritat avânt, potrivit unei potenţiale capitale culturale europene.

Visul cel frumos, cel de pe scenă, prinde cu mână sigură atenţia şi imaginaţia spectatorului încă din primele secunde. „DSCH” pe formidabila muzică a Concertului nr. 2 în Fa major op. 102 de Şostakovici, interpretat cu strălucire de Ştefan Doniga, debutează cu deplasări rapide, un gest coregrafic frust, decis, cu o cromatică a costumelor şi a eclerajului care plasează discursul într-o zonă a optimismului, a unor conflicte care se rezolvă repede, surprinzător, şi care duc înainte atenţia spectatorului, ca într-o cursă a descoperirilor făcută cu sufletul la gură. Coregrafia proaspătă şi curgătoare a lui Alexei Ratmansky a avut parteneri pe măsură în toată distribuţia, fără scăderi, orchestra condusă de dirijorul Cristian Sandu ridicându-se la rigorile unei partituri dificile.

Infuzia de optimism a primei părţi a făcut ca pauza să pară mult mai scurtă ca de obicei, pentru ca partea a doua, „Visul” propriu-zis, să continue starea de graţie a unei excepţionale seri de spectacol.

De la prima ridicare a cortinei, eşti deja parte a unei lumi de basm, o desfăşurare clasică a spaţiului din inima pădurii, în care senzaţia de tridimensional este amplificată de gradaţia cromatică a decorului şi din nou de luminile de modelare care dau relief personajelor.

Din nou deplasări rapide, apariţii ale personajelor excelent conturate încă din start, o amploare a gestului coregrafic dublat de minuţia detaliilor, a „paşilor mici”, totul fără ostentaţie, respirând natural, firescul întregului asigurând complicitatea unui public care se amuză de greşelile unui Puck exonerat de legile gravitaţiei.

Aşteptările cresc. Reapariţia excelentului Shuhei Yoshida (Puck) şi a minunatului – adjectivele sunt doar o convenţie a inexprimabilului – Dawid Trzensimiech (Oberon) pregătesc parcă momentul mult aşteptat: apariţia Alinei Cojocaru.

A fost prima mea şansă de a o vedea pe Alina Cojocaru într-un rol din registrul comic, aşa cum este cel al Titaniei, şi trebuie să recunosc că modul unic în care această mare artistă reuşeşte să găsească şi să-şi însuşească amprenta specifică a personajelor, îl simţeam mai degrabă potrivit caracterelor romantice de sorginte tragică.

Dar ce bucurie! Talentul ei dramatic străluceşte în toate registrele, Titania Alinei Cojocaru pe muzica lui Mendelssohn fiind o creaţie în care gestul amplu, lansat şi devenit în partea a doua imponderabil, convieţuieşte cu detaliul jucăuş şi delicateţea pe care numai copiii veseli o pot avea. Îndrăgostită preţ de un vis de un Bottom fermecător interpretat de Alistair Beattie, Titania Alinei Cojocaru marchează pentru spectator întâlnirea cu un fenomen artistic.

Spectacolul s-a terminat. „Visul” a luat sfârşit. Nu şi speranţa că în viaţa reală se poate trece peste orgoliul recunoaşterii unor greşeli şi revenirea la rezolvarea concretă, pas cu pas, a unor probleme vechi.

Nu prin „breaking news”, ci prin „daily effort”.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO