Ziarul de Duminică

Vlad Alexandrescu: „Mari talente şi manageri mediocri: cultura trebuie reformată radical”/ de Smaranda Bratu Elian

Vlad Alexandrescu: „Mari talente şi manageri mediocri:...

Autor: Smaranda Bratu Elian

23.09.2016, 00:03 905

Vlad Alexandrescu este filolog, istoric al ideilor şi specialist în cultura franceză, profesor la Catedra de Franceză a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, conducător de doctorat. După licenţa în franceză şi germană la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti (1989), a urmat studii aprofundate la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris, unde a obţinut o diplomă de master (1991) şi un doctorat în filosofie (1995) cu menţiunea „Summa cum laude”, după care au urmat mai multe stagii de cercetare în instituţii de mare prestigiu (precum „New Europe College” din Bucureşti şi „Warburg Institute” din Londra). Profesoratul său la Universitatea din Bucureşti a parcurs toate gradele didactice până la cel maxim, o vreme (în 1997) fiind în paralel şi profesor invitat la „École des Hautes Études en Sciences sociales” din Paris (1997). Specialist în  studiul spiritualităţii europene de la începuturile modernităţii (sec. XVI-XVIII), este membru al mai multor societăţi europene dedicate acestui domeniu (Paris, Lecce, Londra etc.), este fondatorul Centrului de cercetare „Fundamentele Modernităţii Europene” din cadrul Universităţii din Bucureşti, şi al revistei internaţionale a acestuia, “Journal of Early Modern Studies”. Vlad Alexandrescu este autorul sau co-autorul mai multor volume dedicate cu precădere începuturilor modernităţii europene, editate în ţară şi în străinătate, a unei serii impresionante de studii şi articole de specialitate publicate în reviste de prestigiu din mai multe ţări, traducător al unor lucrări de referinţă ale culturii europene şi îngrijitor al unor ediţii fundamentale ale culturii române precum seria de opere ale lui Tudor Vianu şi André Scrima şi marea lucrare a lui Dimitrie Cantemir, L'immagine irrafigurabile della Scienza Sacro-Santa apărută la editurA italiană Mondadori (2012) distinsă cu premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române.

Din martie 2006 până în august 2011, a fost Ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României în Marele Ducat de Luxemburg, iar în perioada 2015-2016, pentru câteva luni, ministru al culturii în guvernul Dacian Cioloş.

Interviul de faţă a apărut iniţial în revista „Orizonturi culturale italo-române”,  septembrie 2016:

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_intalniri_Vlad-Alexandrescu-interviu.html

 

Domnule profesor, aş începe cu începutul. Ce a însemnat pentru dumneavoastră norocul de a fi nepotul lui Tudor Vianu sau, mai general spus, ce înseamnă pentru un copil şansa de a creşte într-o familie de înaltă intelectualitate?

– Mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa în perioada comunistă. Faptul că eram nepotul lui Tudor Vianu a însemnat în primul rând obligaţia morală de a continua într-un anume fel ceea ce făcuse bunicul meu pentru cultura română şi, totodată, o conştiinţă pregnantă a faptului că veneam dintr-o familie care era altceva decât elitele publice comuniste pe care, ca toată lumea, le vedeam de jur împrejur. Cultura mi se părea un soi de refugiu al ideilor, o casă a Europei şi a lumii libere, era un mod de a mă gândi pe mine însumi într-o lume autentică a valorilor.

 

Cunoaşteţi bine sistemele de învăţământ francez şi român. Ce anume v-au adus dumneavoastră personal studiile făcute la celebra Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales de la Paris, ce nu puteaţi dobândi în ţară? Şi, gândindu-ne la mulţii tineri români care se specializează acum în străinătate, ce speranţe au ei şi ce speranţe putem avea noi de la ei ?

– Am plecat la Paris cu o bursă oferită de Guvernul Francez, în toamna lui 1990, la un an după ce îmi încheiasem licenţa la Facultatea de Limbi Străine de la Bucureşti. A fost benefică această schimbare bruscă a regimului de studii, cu balansul lui către responsabilizarea individuală a doctorandului, către lucrul în echipă laolaltă cu îndrumătorul de doctorat şi colaboratorii săi. Astăzi, în condiţiile în care studenţii români pot beneficia de programele ERASMUS şi de alte forme de schimburi academice, cred că ar fi păcat să lase această şansă să se spulbere. Noi ne luptăm cu o inerţie instituţională şi cu un blocaj de mentalitate. Cu o dificultate motivaţională de a atinge excelenţa. Fără o libertate de circulaţie şi de formare de care să beneficieze în mod special tinerii, mi-este greu să îmi reprezint mai departe construcţia acestei ţări.

 

Sunteţi un specialist de nivel internaţional în studiile privind zorii modernităţii. Ce anume vă pasionează pe dumneavoastră personal  în acea cotitură culturală ? Cunoaşterea mai bună a ei ne ajută, socotiţi oare, să înfruntăm mai dialectic şi mai calm vicisitudinile epocii noastre?

– Sunt convins că dacă ne aplecăm asupra fundamentelor modernităţii suntem capabili să-i înţelegem şi rătăcirile târzii; dacă adâncim gândirea secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea cuprindem într-o oarecare măsură şi filosofia mediatică a epocii noastre. Pe de altă parte, o repunere într-un siaj european a oricărui eveniment din zilele noastre te ajută să-l înţelegi mai bine şi să-l încadrezi. Modernitatea românească este strâns legată de modernitatea europeană, iar tentativele de a identifica un specific izolat al culturii române sunt, după părerea mea, sortite eşecului. Cultura română s-a construit într-un permanent dialog cu Occidentul Europei, chiar atunci când acest dialog era polemic. Dar înţelegerea nu înseamnă acceptare. Programul de studiu privind zorii modernităţii este şi unul prin care putem reconstrui capacitatea de reacţie a Europei în faţa unor evenimente semnificative ce ameninţau şi în trecut cultura europeană.

 

Vă gândiţi, oare, la pericolul otoman de atunci?

– Da. Am în minte, de pildă, cum un personaj ca Guillaume Postel a încercat să integreze studiul Islamului în cultura europeană şi cum se spune că, la Veneţia, Tintoretto a preluat acelaşi sincretism religios în pânzele lui din Scuola Grande di San Rocco. De asemenea, cum Dimitrie Cantemir a funcţionat, la Sankt Petersburg, ca un mediator cultural între Islam şi Ortodoxie, atât prin cunoscuta lui Creştere şi descreştere a Curţii Otomane, cât şi, mai ales, prin Sistemul, sau întocmirea, religiei muhammedane. Cum Europa şi-a mobilizat atunci în mod exemplar resursele, de cultură, de imaginaţie, de invenţie, ar putea s-o facă şi acum, pentru a face faţă provocărilor importante la care este supusă.

 

În aceeaşi ordine de idei, editaţi împreună cu Dana Jalobeanu pentru Centrul de Cercetare „Fundamentele modernităţii europene” al Universităţii din Bucureşti revista „Journal of Early Modern Studies” care explorează interacţiunile între filozofie, ştiinţă, religie etc. în primele secole ale modernităţii. Revista este recunoscută naţional şi internaţional, are un board de top şi un conţinut de foarte înalt nivel. De ce nu publică în ea cercetători români? N-ar trebui ea să fie stimulentul şi rampa de lansare a celor mai valoroşi cercetători tineri din branşă?  

– Am întemeiat, cu Dana Jalobeanu, această revistă în 2012, care apare de două ori pe an în sistem de „academic double blind peer review”, cu o colaborare internaţională importantă. De atunci ea a avut o creştere constantă. După trei ani de apariţie, am ajuns să fim cotaţi într-un catalog ISI - Emerging Sources Citation Index, ceea ce este o reuşită notabilă în domeniul umanist. Am avut ca regulă să nu publicăm noi înşine în propria revistă şi nici să nu privilegiem publicarea articolelor unor români pentru că sunt români. Cu alte cuvinte, orice articol înaintat redacţiei trebuie să se supună aceloraşi proceduri. Sunt convins că, odată ce revista şi-a atins un standard internaţional, ea va deveni mai atractivă inclusiv pentru români.

 

Aţi devenit şi un specialist în Dimitrie Cantemir şi cultura română trebuie să vă fie recunoscătoare pentru asta. Cum s-a aprins scânteia Cantemir în dumneavoastră şi ce traseu a urmat dâra ei de lumină? Povestiţi-ne, rogu-vă, toată aventura Cantemir şi semnificaţia pe care i-o daţi.

– Unul dintre episoadele remarcabile ale acestei întâlniri fundamentale a fost descoperirea la Biblioteca Academiei, între hârtiile rămase de la Grigore Tocilescu, a unei părţi din manuscrisul autograf al lucrării de tinereţe a lui Cantemir Sacro-sanctæ scientiæ indepingibilis imago. A fost o confirmare a proiectului, pe care îl plănuisem şi l-am putut duce până la capăt, de a traduce în franceză şi în italiană primul tratat filosofic important scris de un român la originile modernităţii europene. În acest proiect, m-am simţit continuatorul unei direcţii prestigioase din cultura română − mă gândesc în special la Virgil Cândea şi la Dan Sluşanschi − intelectuali de mare valoare care şi-au consacrat o parte a activităţii lor valorificării moştenirii lui Cantemir şi înţelegerii locului pe care l-a ocupat la răscrucea modernităţii româneşti. Cantemir este fascinant pentru mine prin formaţia lui filosofică pe care o situez la răscrucea dintre învăţământul teologic ortodox şi umanismul aristotelismului padovan la sfârşitul veacului al XVII-lea. Figura lui este aceea a unui iniţiat rafinat, cu o cultură enciclopedică, ce reia la bază şantierul unei culturi creştine răsăritene. Sacro-sanctae scientiae indepingibilis imago (1700) propune o filosofie ortodoxă, în ruptură totală cu neo-aristotelismul de la Padova ce înflorea la acea epocă în mediile Academiei Patriarhale de la Constantinopol. Metoda experimentală, explicaţia fizică a curcubeului, circulaţia sângelui sunt ridiculizate de acest entuziast iluminat, care pretinde să readucă în conştiinţa oricărui individ prisca philosophia prin contemplarea chipului lui Dumnezeu. Va fi citit Meditaţiile lui Descartes? Certitudinea prezenţei infinitului în finit, însemnul Creatorului în creatură par s-o sugereze. Dar ce răsturnare de valori! Ce întoarcere la surse! Cu prinţul moldovean revenim la teologia apofatică a lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, la viziunea beatifică a lui Grigore de Nyssa.

 

Frumos. Dar haideţi acum să schimbăm registrul. Ce anume v-a îndemnat să acceptaţi sau să doriţi un răgaz la munca la catedră şi să vă dedicaţi activităţii diplomatice ?

– Am avut ideea că un intelectual trebuie să asume mai larg o misiune de reprezentare şi de regândire a valorilor româneşti. Am acceptat misiunea în Marele Ducat de Luxemburg în contextul în care România se integra efectiv în UE în 2007, iar oraşul Sibiu devenea, alături de oraşul Luxemburg, capitală a culturii europene. Cred că un intelectual nu trebuie să-şi facă o reputaţie pe seama instituţiei pe care o conduce. Când vorbim despre implicare, vorbim despre oameni care şi-au câştigat o notorietate în meseria lor, care au căpătat o anumită anvergură şi care nu aşteaptă o recunoaştere de pe urma unei poziţii vremelnice. În caz contrar, nu vorbim despre implicare, ci despre carierism. Este important ca un ambasador să dea strălucire ambasadei pe care o conduce şi nu să se hrănească din faptul că, vremelnic, conduce acea ambasadă. Acest lucru nu se poate întâmpla decât dacă el înţelege că întrupează, în persoana lui, aşteptările oamenilor din ţara pe care o slujeşte şi că acea ţară face posibilă, prin munca ei, afirmarea misiunii lui, a buchetului de idei şi de proiecte cu care el devine vizibil.

 

Recent aţi fost ministru al culturii: un ministru controversat. Aţi supărat câteva instituţii ale statului, inclusiv instituţii de cultură, dar aţi fost iubit de asociaţii culturale tinere încrezătoare în reformele începute de dumneavoastră.

– Nu cred că am supărat instituţii, cred că am supărat directori de instituţii. În contextul în care unii miniştri ai Culturii au condus într-o manieră foarte împăciuitoare, arătând un profil mai degrabă slab, mulţi dintre managerii instituţiilor din subordine s-au întărit în timp, au obţinut adesea un prestigiu bazat nu pe performanţă ci pe simpla deţinere a unei funcţii şi s-au organizat în reţele de susţinere mutuală, dezvoltând un discurs de o calitate intelectuală mediocră în care se simt cât se poate de confortabil. Asta, în condiţiile în care trei sferturi din muzee, de pildă, continuă să arate ca acum cincizeci de ani. Am avut surpriza să constat că acest discurs nu a fost chestionat prea des, că a fost acceptat ca o rutină administrativă, ca şi cum ministrul ar conduce doar o administraţie şi nu sectorul cel mai imaginativ şi mai creativ din România. În loc să existe o colaborare între manageri şi ministru pentru a schimba legislaţia, pentru a revitaliza aceste instituţii, unii s-au refugiat într-un demers pur administrativ, orbi la talentul, la dedicaţia, la pasiunea cu care angajaţii instituţiilor publice, muzee, opere, teatre, filarmonici, ansambluri, îşi desfăşoară activitatea.

Şi da, poate tocmai pentru că am pornit câteva proiecte extrem de puternice, apreciate şi iubite de mulţi dintre cetăţenii noştri şi de asociaţiile tinere de care vorbiţi, la plecarea mea din Guvern au circulat petiţii semnate de un număr important de personalităţi de seamă din varii domenii ale culturii din România, care cereau menţinerea mea în funcţie pentru continuarea reformei.

 

Pentru că vorbiţi de o reformă: după dumneavoastră, deasupra multelor paliere există, hic et nunc, defecte majore în raportul  dintre stat şi cultură ? Şi dacă da, cum vedeţi că ar putea fi ele depăşite?

– Undeva, în cultura noastră, dăinuie ideea, încă dinaintea comunismului, că trebuie să ne lăsăm conduşi. Adevărul se recunoaşte uşor dacă vrei şi poţi să-l accepţi. Noi nu ne-am asumat încă responsabilitatea propriei condiţii. Cred că e momentul să înţelegem că de noi depinde prezentul. La nivel guvernamental se pot face lucruri extraordinare, iar Guvernul Dacian Cioloş a dovedit o reală dorinţă de reformă şi a obţinut rezultate palpabile într-un termen scurt. Din experienţa avută la Ministerul Culturii, am văzut că în toate domeniile pe care ministerul le are în responsabilitate există oameni extraordinari, sinceri şi puşi pe treabă. O mare parte dintre ei s-au săturat de minciună şi de corupţie şi îşi doresc aşezarea culturii româneşti pe baze transparente, predictibile, cu deschidere europeană. Condiţia este de a crea programe coerente şi de a le implementa cu succes, iar eu sunt foarte optimist în privinţa aceasta, cu  condiţia de a beneficia de susţinere politică şi guvernamentală.

Totodată consider că, în punctul în care ne aflăm, cultura vie poate da consistenţă unei reforme a statului, poate prilejui viziune, poate naşte întrebări generatoare de noi sensuri pentru evoluţia şi dezvoltarea societăţii. În sfârşit, consider că este important ca artiştii să se simtă la ei acasă, adică recunoscuţi şi stimulaţi în creativitatea lor, ceea ce ar putea să ne ajute pe toţi să ne simţim mai bine în România.

 

Iubesc acest optimism la un ministru demis! Dar spuneţi-ne cu ce gânduri aţi pornit în acea importantă funcţie, pe care aveaţi s-o părăsiţi după numai şase luni.

– Când am acceptat să devin ministru al Culturii, eram foarte marcat de tragedia din Colectiv, de protestele din stradă împotriva exploatării miniere cu cianuri de la Roşia Montană, de ambianţa stătută din unele instituţii publice de cultură. Consideram că, în aceste condiţii, se impunea să demarez o reformă instituţională top-down, cu orice risc, şi să contez în acelaşi timp pe susţinerea oamenilor din acele instituţii care aveau idei noi, precum şi pe aceea a sectorului cultural independent, care reprezintă un potenţial imens de dinamizare şi de eficientizare a culturii în acest moment. Şi eram conştient şi de insignifianţa bugetului pentru Cultură, pe care, de comun acord, guvernele, partidele şi parlamentul îl reduseseră an de an, până ce ajunsese la un minim istoric de 0,08% din PIB, dar şi de scuza pe care acest lucru îl reprezintă pentru mulţi dintre managerii instituţiilor publice, care preferă să se lamenteze în faţa autorităţilor decât să pornească iniţiative curajoase, implicând fonduri europene sau proiecte alternative, pentru a ieşi din matca „banului comod”. Cunoşteam din auzite şi unele filiere prin care corupţia pătrunsese în instituţiile de cultură, în direcţiile judeţene şi chiar în inima ministerului Culturii, şi bănuiam că misiunea va fi dificilă.

 

Vorbiţi de corupţie şi de o reformă top-down. În ce ar trebui ea să constea şi ce aţi reuşit cu adevărat să faceţi în scurta experienţă de ministru? 

– Proiectele importante sunt singura şansă de vizibilitate a unui ministru al Culturii, deoarece mijloacele financiare, cum spuneam, sunt foarte reduse. De aceea, am pornit de la început de la dezideratele absolute ale sectorului cultural, cum ar fi un Statut al Artistului, o integrare a sectorului cultural independent în mecanismele publice de finanţare, sperând să obţin pentru ele susţinerea opiniei publice, a Guvernului şi a decidenţilor de toate felurile. Proiectele mele mari au vizat reforma instituţiilor de cultură, în primul rând prin modificări legislative privind protejarea monumentelor istorice, managementul instituţiilor publice de cultură şi Legea Teatrelor.

În privinţa lucrurilor pe care le-am reuşit, aş menţiona introducerea în agenda publică a unei dezbateri importante privind sectorul culturii independente sau alternative, a Codului Patrimoniului, a reformei muzeelor prin regândirea managementului Muzeului Naţional de Artă a României sau campania pentru achiziţia din bani publici şi din donaţii a capodoperei lui Constantin Brâncuşi, Cuminţenia Pământului. De asemenea, am iniţiat dezbateri şi consultări în sectorul cultural care au creat o aşteptare printre oamenii de artă şi, pe de altă parte, o conjuncţie între mişcările civice şi creatori cum nu a mai fost în trecutul apropiat. În plus propuneam şi un proiect important, demult aşteptat, o nouă Sală de concerte şi un spaţiu integrat pentru arte în Bucureşti, pentru care găsisem şi spaţiul (în apropiere de guvern) şi căile de finanţare şi care avea să ia naştere în urma unui concurs internaţional de arhitectură, dar proiectul s-a împotmolit în structuri obscure şi s-a lovit de o veche prejudecată, moştenită, care se teme de a autoriza adunări de oameni (un concert poate fi văzut ca o adunare, sau chiar ca o manifestaţie?) în preajma sediilor administraţiei centrale.

 

Dacă ar fi să tragem o linie, care ar fi, în sinteză, meritele şi greşelile dumneavoastră în cele şase luni de la conducerea Ministerului Culturii?

– Cred că, în mandatul meu de şase luni, am izbutit să fiu un ministru cu viziune şi curaj, unul dintre cei mai reformişti miniştri ai Guvernului Cioloş şi mai cred că unele lucruri pe care le-am făcut vor continua cândva, pentru simplu fapt că am declanşat reforma.

Dacă mă întrebaţi de principala mea greşeală, cred că a fost de a fi încercat să pornesc toate aceste fronturi în acelaşi timp. Rezistenţa la schimbare e mare, şi ea a apărut din mai multe părţi, încât până la urmă ea a înăbuşit această primăvară a Culturii. Dar ca orice primăvară, o aşteptăm în continuare. Nu poţi ţine în loc atâtea energii, odată declanşate.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO