Un elicopter cu preşedintele şi suflarea albastră, decupată din fotografii, a survolat vestul, sudul, apoi sud-estul şi a aterizat în nord, la Botoşani. Pământ mai tare ca în jurul Botoşanilor nu mai văzuse decât în ţinuturile din Piatra. Jurnaliştii îl aşteptau când a coborât din smoala care crăpa cu tunet în jur. Era înfăşurat într-o pelerină galbenă şi norul s-a risipit peste dealurile Ipoteştiului. Nu era decât o fugă de cal, cum se spune prin partea locului. Preşedintele nu avea timp de schituri şi văi, locul fusese ales pentru presă. Într-adevăr, cum ploaia şi-a mai oprit urgia în dreptul pelerinei galbene, iar vântul s-a uitat chiorâş, jurnaliştii au profitat şi de locul poetului. La câţiva kilometri era casa memorială Eminescu şi bisericuţa familiei în picioare, doar lacul, încărcat de puhoaiele de sus, plecase în toate părţile. Cum era o situaţie specială, preşedintele a urcat în elicopter ca să treacă şi prin locurile inundate din sud. Se gândea că aici tot dispăruse copacul din faţa casei Eminului şi privirea de sus. Iar nuferii, I-o fi încărcat ploaia, domnule, spusese unul dintre sepepişti, care avea mirosul din ajun. Dormise mai puţin de patru ore.
Că apele au pătruns în cimitire nu fusese ştirea cea mai rea. Mai rău era că fugeau locurile, crucile şi sicriele odată cu ele, nici nu aveai timp să ţii morţii pe loc, o luau pe şanţuri, sub alunecări. Satele din sudul şi estul ţării aveau pământ uscat doar pe mici porţiuni şi primarii cu ISU nu mai dovedeau să ajute populaţia, şi fără odihna părinţilor la loc sigur. Unii dintre ei interveneau în direct, dar mai ales reporterii la faţa locului filmau năluca de ape care lua poduri şi diguri şi case, amestecându-le cu trunchiuri, animale şi oameni. După cum îi prindea printre îngeri. Când armata a intervenit cu pompe şi bărci, burţile umflate şi curţile se răsuceau deja în nămol, fără să fie apărate de a doua viitură.
Reporterii îngălbeneau cu pelerinele apa, care îi alerga după microfoane. Deşi găseau puţini oameni vii în lupta aia cu nesfârşirea.
- Sunteţi izolaţi, oameni buni?
- Nu se vede? Abandonaţi. Primăria ne-a anunţat cu o oră înainte.
- Şi apa, vă intră în casă?
- E plină. Sacii de făină şi mălai s-au dus pe apa sâmbetei.
- Copiii unde-i aveţi?
- Mai sus.
- V-aţi mutat de la o casa la alta?
- Păi, ce să facem? Vremea n-are de gând să se potolească. Dacă nu vine armata, nu mai răzbatem.
- Acum o oră a ieşit ministrul de interne.
- Să dea bine la televizor, de asta. În birou nu se fac planuri, se fac poveşti. Birocraţie de stuf!
- Da’ şi oamenii, premierul a spus că aşteaptă să-ţi pice din cer lucruri.
- Teoria nu ajută, dincolo de vorbe suntem noi, domnişoară.
Câţiva o iau la vale cu maşinile şi stinghiile care merg odată cu drumul. Se încurcă printre rădăcini şi vaci şi găini şi sârme ghimpate. Câmpul e deja în braţele lor, nu-l mai pot ţine, le trebuie o plută. Armata soseşte cu un elicopter, care se uită de sus la stârvul plutitor, întins pe kilometri întregi, de fapt mai multe localităţi într-o singură apă, tulbure.
Şi capitala e tot sub ape. O jumătate de oră de grindină şi stratul de gheaţă a acoperit străzile. Inundaţii în subsoluri şi la parter, rupere de nori şi chiar grindina s-a umplut cu umbre degerate, oameni în vârstă care nici nu ştiam ce-i grindina, dacă e ploaie dacă e gheaţă ce e. Un bărbat în fâş înota prin Romană cu o barcă, în direct cu înecaţii din faţa Bastiliei. Era primarul de sector.
- Zăpadă, don’işoară, am rămas blocaţi în mijlocul străzii, domnişoară. A intrat apa la volan, a intrat la motor, don’şoară. Uitaţi-vă câtă apă!
Cu statura lui de atlet edilul intra în microfon, şi el cu miros de mort.
- Am intervenit cu toate utilajele în zonele inundate.
- Şi ceilalţi primari de sector?
- Eu aici m-am trezit de dimineaţă, alţii nu ştiu.
Apele se retrăgeau încet, cu stratul de gheaţă încă netopit, la fiecare gură de canal. E greu de uitat zeci de minute de groază când Bucureştiul devenise un lac îngheţat ici-colo. Şi Centrul Vechi a fost inundat, mai ales că demisolurile, cu ferestrele sparte, se uitau şi pe timp uscat la schelele proptite în ele şi la termopane. Bucăţile de gheaţă şi de sticlă spartă au lovit până şi în baruri, clienţii s-au urcat pe mese şi bănci, dar apa ţâşnea de sus. În magazinele de la parter a fost la fel, rafturile au luat-o la vale spre Dâmboviţa, cu subsol cu tot. Erau şi goale, şi fără ferestre. Apa luase pe sus maşinile parcate sau în mers, ciocnindu-le una de alta. Viitura a purtat un timp şi câte un intrând cu muzeul de antichităţi cu tot ca să bolborosească la gurile de scurgere, în care nu putea intra. Şi nu a fost decât prima repriză. Când a doua torpilă s-a uitat în locul oamenilor la ochiurile de sus ale clădirilor în renovare de mulţi ani, balcoanele cu rufe spânzurate au fost smulse din loc, iar copiii chivuţelor aduşi să privească ouăle de gheaţă din aer şi de pe pământ se scurgeau şi ei în bulboană, Aoleooo, mămicule! Straturile de fuste s-au dus după ei, dar nu se ştie dacă erau în văzduhul îngroşat sau pe pământul de apă fiindcă se înfipseseră în picioare ca într-o beznă.
Se vedeau mişcări şi în mătăniile pe care nu zdrenţele le făceau, le făcea apa, care, în fine, pornise o parte spre Curtea Domnească, cu gurile ţipând înăuntru, alta pe Lipscani şi Gabroveni înspre Victoria. Nu trebuia decât să asculţi ca să-ţi dai seama că mai e puţin şi lacul are să se întindă spre Cişmigiu şi Izvor. Sfertul de oră trecuse când o linişte de mirare a prins lumea, aşa agăţată de valuri. Asta numai o clipită fiindcă imediat s-a trezit plânsul din gheaţă, cu taxiul prins în mijloc. Sau asta a văzut Larisa Banu în faţa magazinului Victoria până dincolo de statuia lui Traian în fotografia trimisă de un amator. În Centrul Vechi pluteau bucăţi de gheaţă şi tablourile, cu suporterii sportivi în ele, beţi de la meciul naţionalei de fotbal de anul trecut. Lasă că acum şi suporterii români aruncau ouă moi şi nişte vorbe pe care nici apa nu le-a reţinut. Doar un microfon se mişca, spânzurat de intrarea în Club A & B, hruba literaţilor, mai siguri pe ei decât la Boema sau Cărtureşti. Ochii lor aveau şi mai multe culori. Corpurile româneşti se duceau departe, pe la Teatrul Nottara spre Casa Monteoru, fărâmiţată şi ea în auzul moştenitorilor de drept. Aici, însă, la Curtea Veche, pereţii vechii cetăţi înconjurau doar un pântece sterp. Bucata de tunel punea singurătatea ascultătorilor pe haine, care se schimbau la faţă. Trebuia să stai mai multe minute la ieşire ca să nu o mai vezi.
În vremurile bune Larisa fusese în dugheana cu zidurile unei fantome, dar fără aer, de ajuns să se trezească apoi, pironită în pavaj, pe Blănari. După-amiaza deja trecuse la Sfântul Gheorghe, dar nu s-a luat după ea, s-a uitat lung la anticariatul Luceafărul. În geam umbra unui scriitor latino-american, dispărut de curând, îi făcea semn să se apropie. A luat-o la fugă şi a dat să intre pe Lipscani, atunci răscolit de săpături.
- Acuma se iau şi de morţi, cu viii a terminat-o, s-a auzit de la etajul care stătea aplecat pe trotuar, în faţa barului Quatro.
În balcon, o femeie îşi ţinea pălăria cu mâna şi se uita peste drum la un portret, vizibil prin geam, care nu se uita la nimeni. Apoi se întoarce în ochii de noapte ai clădirii să vadă dacă mai poate salva ceva.
- Nu se mai poate aproape nimic, cu ce să trăim, domnişoară, tocmai spunea hanoracul agăţat de un felinar, şi el smuls din loc. Am crezut că a venit iarna.
Femeia avea probabil un vis urât fiindcă turuia mai departe că uite la oamenii ăia, acu’ i-a găsit să bea! Câteva maşini alunecau spre Piaţa Unirii cu toată noaptea aia în care plouase fără oprire. Apa a măturat bine străduţele strâmbe şi le-a îndreptat spre bulevardul Regina Maria. Ia uite, striga iar cineva, cu o voce din beci, ia uite, încă o repriză! Şi ploua din nou, a plouat torenţial. Ploaia lărgea gurile ştirbe, intra în subsolurile încă neinundate, lovea termopanele, scaunele înalte de la barurile din stradă, ochii şi urechile rămase în găurile ferestrelor. Oricine venea în calea ei, fie şi banca perechii vorbind ruseşte la orele 15, 00, părea ameţit de strâmtoarea dintre clădirile prea vechi ca să stea în picioare înaintea urgiei, când şi ţipătul îngheţa. Ploaia continua să meargă pe sus şi pe jos, ca o singurătate a cerului şi a pământului deodată. Cei de dincolo de ferestrele de la etaj mai puteau s-o asculte, deşi intrase apa şi în mintea lor.
Nu au fost de ajuns două rânduri de ploaie şi grindina cât un ou, a mai venit şi o putoare de canal peste oraş. Mirosul a luat-o pe nepregătite chiar şi pe Larisa, în apartamentul ei de la patru, pentru că amiaza nu se mai sfârşea. Încă trăia de la brâu în sus, aşezată pe cei doi butuci, fără să-i mai simtă. Avea tableta în mâini.
- Cică situaţia e sub control în Bucureşti, auzi Marietă. Că în Mehedinţi şi Olt sunt zeci de gospodării măturate de apă, dar se lucrează.
- Io abia am venit, doamnă profesoară. Am apă şi în piept.
Marieta se opri când văzu culoarea de pământ de pe faţa Larisei şi ochii ei scoşi, Dumnezeule! Chiar atunci se lua la televiziunea naţională şi un interviu, în apă. Reporterul tocmai relata că în sud mai sunt destule sate inundate.
- Sute de culturi au fost acoperite de apă, a fost nevoie să se evacueze animalele. Doar un sfert de oră şi viitura a afectat toată recolta.
- Şi ceva păsări le-am închis, adăuga omul pe nume Carpen, chemat la microfon.
- De la primele ore de dimineaţă apa a intrat în case, le-a ucis tot ce aveau, priviţi imaginile, spunea în cizmele înalte reporterul Chiriţă Lungu.
- Tot timpu’ la noi viaţa e in pericol, numai ploi si viscol, autorităţile nu ne anunţă. Şi oamenii au mers la gurile de scurgere cu mâinile în buzunare. Păi, ia uitaţi-vă, sunt orăşeni în sat, asta e mentalitatea.
Alte ploi treceau peste câmpia care, de data aceasta, era altarul plângerii. Şi o rupere de nori în Ilfov, şi grindina cu umbrele degerate în ea, chiar oamenii în vârstă că nici nu ştiam ce-i, grindină, zăpadă. Iar şoferii blocaţi în mijlocul drumului că a intrat apa la volan, a intrat la motor. Uitaţi-vă câtă apă! Larisa se uita. Primarul de-i zice Homescu tocmai preciza:
- Nu ştiam ce maşini să dau, de la zăpadă, că era gheaţă, sau motopompe?
Se uita şi el cum maşinile parcate au luat-o la vale care încotro. Supăraţi pe autorităţi, oamenii abia au ieşit din case, la primele ore de dimineaţă apa era tot înăuntru. Afară, între maşinile împotmolite în sectorul 6, femeia cu cocul urcat pe cap înnoptase în coşmarul ei.
- E unul dintre visele mele, dragă. Ai auzit de sexul în oglindă? Ei, asta e. După sexul în trei, oglinda e o fantezie. Şi o pun în practică de câte ori am ocazia.
- În vis? Şi aveţi nevoie de o oglindă mai mare?
- Pe tavan sau în lateral?
- Larisa nu-şi revenea din privirea fixă a acestei femei.
- Marietă, ce caută asta la ştiri?
- Caută pe dracu. Doamne, iartă păcătoşii, că de aia avem potopu’ pe noi! Pericolul bate la uşă şi ei...
- Petrec vremea la cârciumă. Sau în trei.
- Asta se vede clar. Şi când au venit să-i ajute nici nu au dat vreo mână de ajutor.
- Lasă că lucrează jandarmii şi pompierii pentru ei.
- Ca pe vremea lu’ Ceaşcă, doamnă.
Ştirile continuau, tableta se legăna în mâna subţire, ca de copil, a Larisei Banu.
- Uite, Marietă, Murighiol este pe harta celor mai expuse zone în caz de inundaţii.
- O fi, da’ şi când Dunărea va atinge cota maximă, să vedeţi ce jelanie. O să ajungă potopu’ şi la beci.
Într-un cuvânt potop. Potop a fost. Şi o tabletă şi o singurătate înaintea lui.
Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
