Ziarul de Duminică

Vremuri parodice

Vremuri parodice

N. Steinhardt

14.10.2008, 19:08 88

Sirul Incepe cu Ion Budai-Deleanu, cel care ia in tarbaca traditia clasica a epopeii reusind astfel sa inaugureze, la noi, un gen clasic de nobil import. Ceva mai incolo, junimistul Vasile Pogor isi redacta, cu un incredibil duh al malitiei, Vedenia, pe care, citind-o, Eminescu a simtit nevoia cinica s-o si transcrie. Despre cruda Muza de la Bolta Rece si autorul ei resentimentar, Mihail Zamphirescu, nici nu mai e nevoie sa pomenim, ca sa nu fim acuzati, retroactiv, de calomnie. Lista se poate, desigur, intinde la nesfarsit, trecand prin pretuitii I.L. Caragiale, George Ranetti, George Topirceanu sau Marin Sorescu si sfarsind cu autorii mai putin rasfatati ai generatiei '80.

Destul insa cu consideratiile istorice! Mai ales ca ele nu pregatesc numaidecat discutia despre o carte, ci, surprinzator, o incheie. Toate sunt, intr-o masura sau in alta, justificate de reeditarea debutului lui N. Steinhardt, in seria initiata nu demult de Polirom. Despre acest volum cu titlu familiar - In genul tinerilor - s-au afirmat, de la prima publicare postrevolutionara si pana astazi, multe. Ca intre aceasta masca sociabila si rictusurile umanitatii autentice pe care abia suferinta detentiei le-a scos la lumina distanta e enorma. Ca pastisele acestea schitate la nici douazeci si trei de ani nu trebuie citite, exigent, in litera, ci, indatoritor, in spirit. Ca opusculul trebuie pus neintarziat in relatie cu acela - cu care, de altminteri, e leat - al lui Eugen Ionescu.
Ca sa nu mai fiu nevoit sa nuantez, admit, de-a valma, de la un capat la celalalt, aceste opinii. Inchid adica ochii la valoarea lor de adevar particulara si, in definitiv, publicistica, pentru a ma putea juca putin cu valentele teoretice de care Steinhardt da, nu intotdeauna constient de asta, dovada. Avem la dispozitie, pana una-alta, cinci din cele parca douazeci de volume planuite de editori. Ceea ce - traduc - implica nu atat spatiul necesar unei chinte roiale gazetaresti, cat acuitatea unei singure intuitii infailibile.
Care ar fi, asadar, cateva dintre revelatiile pe care un parodist amator si accidental (asa cum a fost Steinhardt) ni le poate oferi in legatura cu un asemenea gen discontinuu, dar constant?
Revelatii pe care nici unul dintre meseriasii acestei arte hatre a imitatiei nu ar izbuti sa ni le sugereze macar. Prima se refera la cei pe care ironistul - intr-un eseu datand cam tot de-atunci, Steinhardt echivaleaza ironia cu inteligenta - ii ia in vizor. Ei sunt, raportati la anul 1934, Cioran, Noica, Eliade sau Bellu. Nici urma de Calinescu, Lovinescu, Rebreanu sau Arghezi. Steinhardt, care a semnat volumul cu numele de imprumut Antisthius, nu e interesat decat de cei de care, ca notorietate, se putea, intr-un interes strategic, interesa. Nu pentru ca batranii n-aveau, in scris, cusururi, ci pentru ca restrictiile parodiei forteaza la o anume omogenitate de limbaj. Or, sub acest aspect, autorul rechizitoriului nu era inca suficient de copt. Cand va fi, in anii optzeci, critica lui va deveni spectaculoasa, pana intr-acolo incat il va defini pe Mateiu Caragiale in limbaj matein si-l va desfiinta pe - de exemplu - Liviu Ioan Stoiciu chiar in termenii bolovanosi pe care-i descopera imprastiati in poezia acestuia.
Cu aceasta, ajungem la cel de-al doilea punct de interes tipologic pe care In genul tinerilor il prilejuieste. Parodia e, contrar locului comun care o exileaza in anticamera apocalipselor intelectuale, o indeletnicire specifica inceputurilor. Ca sa va convingeti, incercati sa vi-i imaginati, in rolurile din volum, pe sprintenul monah Nicolae Steinhardt de la Rohia si pe taciturnul ateu Emil Cioran din Paris, la finele deceniului al noualea.
 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO