Ziarul de Duminică

Ypres/Passchendaele, după 100 de ani (II)/ de Adrian-Silvan Ionescu

Ypres/Passchendaele, după 100 de ani (II)/ de Adrian-Silvan Ionescu

galerie foto

Autor: Adrian Silvan Ionescu

11.08.2016, 23:53 85

S-a lăsat seara şi a venit un ropot de ploaie care a alungat toţi participanţii sub corturi. Kristof a venit la mine cu un teanc de documente vechi ce aparţineau străbunicilor săi materni care proveneau din Transilvania. M-a rugat să i le traduc. Unele erau scrise în latină, altele în ungureşte şi unul în româneşte, acesta din urmă provenind din anii 20 ai secolului XX. Aceştia se numeau Anna şi Lajos Bodo, erau din zona Odorheiului, de credinţă romano–catolică. Kristof era tare mândru de rădăcinile sale ardeleneşti chiar dacă nu ştia prea bine cum au ajuns strămoşii săi, după Marea Unire, în Belgia.

A doua zi ploaia se oprise. Britanicii iar au ridicat drapelul pe catarg, cu sunet de goarnă şi onor dat de soldaţii din gardă. Pentru că asistasem la ceremonial şi salutasem, cu respect, culorile naţionale, sergentul a venit să îmi mulţumească, foarte curtenitor. Apoi, soldaţilor englezi le-a fost distribuită raţia duminicală de rom. Trupa se aliniase, cu cana de tablă în mână şi trecea prin faţa unui subofiţer care turna dintr-o damigeană de proţelan învelită în împletitură de nuiele licoarea roşiatică şi parfumată, într-o lingură adâncă, de ciorbă, pe care o deşerta apoi în cana militarului. Acesta, dupa ce-şi primise raţia, trebuia să o dea pe gât imediat, în faţa subofiţerului, şi apoi să-i arate cana goală şi să o întoarcă cu susul în jos, spre a arăta că a băut totul şi nu a păstrat nimic pentru mai târziu. Aceasta era regula. I-a venit rândul unui scoţian înalt de peste doi metri, o namilă suplă şi agreabilă la chip. Prin semne – căci nu ştia engleza fiind din grupul scoţienilor francezi – a voit  să-l facă pe subofiţer să înţeleagă că nevoile sale sunt mai mari, pe potriva taliei. Dar superiorul a rămas neclintit la solicitare şi i-a turnat în cană raţia stabilită prin regulament.

S-a închegat apoi un târg cu obiecte specifice pasionaţilor de reînscenări. Pe câte o prelată sau foaie de cort erau întinse medalii, nasturi, ploşti şi căni de tablă, tacâmuri de campanie, cărţi poştale de epocă, documente, brevete de decoraţii, curelărie, efecte de echipament, căşti noi sau vechi, etc.

La orele 10 a avut loc o slujbă religioasă, ecumenică, pe veranda muzeului. Tocmai atunci începuse să plouă. Trupele trebuiau să se aşeze pe nişte bănci, deja unde, de pe peluza din faţă. Toţi îşi trăseseră pe umeri mantale, pelerine de ploaie sau foi de cort. Un ţârcovnic venea, cu un prosop, şi ştergea băncile de apă. Slujba era oficiată de un preot catolic, în odăjdii albe. Grupul nemţilor se aşezase, compact, în stânga, cel al aliaţilor, în dreapta. Nemţii au stat tot timpul serviciului religios în picioare, atenţi, concentraţi, intonând diverse imnuri sau dând răspunsul cuvenit preotului, în vreme ce belgienii, francezii şi englezii, mai indiferenţi s-au aşezat pe bănci şi erau cam neatenţi, unii chiar conversau lejer. Slujba menită a fi un fel de parastas pentru eroi, a fost întreruptă de câteva ori pentru a fi recitate poezii de tranşeu ori a fi citate fragmente din scrisorile unor combatanţi. Apoi a fost intonat, în franţuzeşte, nemţeşte şi englezseşte, tristul cântec „Jʼavais un camarade”. Faţă de aliaţi care l-au interpretat doar în limba ţării lor, nemţii

l-au cântat, foarte corect, în toate limbile. În final, toate glasurile, vibrând de emoţie, s-au unit în intonarea imnului Amazing Grace. Când preotul, spre finele slujbei, a spus „Dăruiţi-vă pacea!”, Kristof care se afla în faţa mea s-a întors şi mi-a dat mâna, apoi eu am mai strâns-o câtorva din jur. După care mi-a venit ideea salutară de a traversa îngusta alee acoperită cu pietriş ce despărţea cele două peluze, spre a da mâna cu nemţii. Cred că nimeni nu se gândise la aceasta iar „inamicii” îşi strângeau mâinile doar între ei, fără a depăşi „graniţa”. „La paix avec vous!” i-am spus unui feldwebel durduliu, pe care uniforma stătea să pleznească. Gestul meu a dat semnalul pentru toţi ceilalţi participanţi din tabăra Aliaţilor să se înfrăţească cu „duşmanul” de acum 100 de ani. Nemţii au fost deosebit de mişcaţi şi de recunoscători pentru această. Rafael Dattoli chiar m-a îmbrăţişat. Apoi a urmat o trataţie cu fursecuri, ceai, cafea şi rom din partea parohiei. Mai mulţi interpreţi ai turpelor Puterilor Centrale au venit să ciocnească cu mine un păhărel. Era prima băutură alcoolică pe care o consumam de la intrarea în tabără – nu îmi închipuisem că această campanie era aşezată sub semnul abstinenţei, căci în alţi ani se încingeau bahanale în fiecare seară şi se prelungeau, uneori, până la ziuă, cu muzici, râsete şi chiote.

A urmat o nouă prezentare a uniformelor participanţilor. În timpul ei, jucăuşul căţel care mereu apărea la solemnităţi ca un general venit să-şi treacă în revistă trupele, a fost cuprins de duhul neputinţei şi şi-a făcut nevoile la marginea peluzei unde erau date explicaţiile privind dotarea şi echiparea trupelor beligerante. Dar, după ce a dat de câteva ori din picioarele dinapoi ca semn că a terminat, simţea că, de sub coadă îi atârna încă o bucată de excrement ce nu se dădea dusă. Întorcea, mirat, capul şi nu înţelegea ce i-a crescut acolo. Stăpânul său era colosul scoţian ce solicitase raţie dublă de rom. Acesta se vedea pus într-o situaţie foarte delicată: nu avea la îndemână nimic spre a-şi curăţa căţelul. A încercat să-i îndoaie coada îmbârligată şi să-i şteargă orificiul anal. Dar coada nu se lăsa curbată în jos... S-a uitat, disperat, în jur dar nicăieri nu era vreo frunză mai lată cu care să poată proceda la eliminearea necurăţeniilor. Atunci s-a scotocit, cu dificultate, în marsupiul şorţului bej-khaki cu care-i era acoperit, spre camuflare, kiltul, şi a găsit o bucăţică de foiţă cu care şi-a ajutat fidelul prieten patruped ce, odată eliberat neplăcutul apendice, a zbughit-o, agil, printre pricioarele publicului şi ale soldaţilor de duminică.

După aceea programul a fost de voie aşa că am cutreierat tabăra şi m-am oprit la diverse standuri. Un belgian purta uniformă americană voind a întrupa pe unul dintre militarii angajaţi în Corpul de Observaţie iar pe măsuţa lui erau expuse mai multe aparate fotografice de epocă, între care chiar o cameră panoramică produsă de Kodak. Imagini luate din avion cu poziţiile inamicului şi diverse sectoare ale câmpului de luptă îi completau prezentarea. Un soldat dintr-o companie de biciclişti belgieni se plimba printre lume cu vehiculul său pe două roţi. Lângă un cort era un ciubăr mare şi o scândură de spălat rufe iar pe frânghie, în preajmă, stăteau agăţate, la uscat maieuri, cămăşi, ismene, ciorapi şi alte efecte din micul echipament soldăţesc. Sub alt cort era un atelier de cizmărie: bocanci de diverse dimensiuni şi forme, blachiuri, potcoave, ţinte de bătut pe talpă, şireturi, cremă, perii şi tot ce mai este necesar în această ocupaţie. Pentru ca meşterul să se înveselească în timpul lucrului, un patefon cu plăcile sale de ebonită era aşezat pe o mescioară.

Sub un larg umbrar al ambulanţei germane un medic opera un rănit ce era ţinut strâns, pe masă, de nişte felceri. Toate ustensilele erau la îndemână şi o asistentă cu şorţ alb le întindea, la cerere, chirurgului. Nu departe erau aliniate câteva paturi de campanie sub ale căror pături se vedeau formele umane ale unor manechine ce trebuiau să sugereze pe cei internaţi acolo. Oale de noapte şi ploşti de porţelan se aflau de îndemâna bolnavilor.

O trăsură a ambulanţei era garată în preajma acestui cort-spital. Sub o prelată ce putea fi montată pe o parte a furgonului era pusă la adăpost de intemperii o targă cu roţi de bicicletă, cu care puteau fi transportaţi mai uşor răniţii doar de un singur sanitar.

Am fost surprins de ţeava unei mitraliere ce se iţea dintr-un desiş. Arma era foarte bine camuflată iar servantul ei era ascuns în frunziş, doar ochii îi străluceau, vigilenţi, gata să surprindă orice mişcare a duşmanului ce ar fi putut fi întâmpinată cu o ploaie de gloanţe. Lângă el, pe o platformă aşezată în coroana unui arbore, se afla un observator care dirija focul. Imaginea era convingătoare şi înfricoşătoare!

Zumzetul taberei a fost acoperit de muzica unei fanfare de cimpoieri care mergeau, cu pasul lor molcom, spre extremitatea parcului. M-au luat după ei. Într-un spaţiu îngrădit se desfăşurau jocuri tradiţionale scoţiene: nişte namile cu kilt şi tatuate pe braţele vânjoase ridicau pietroaie rotunde în greutate de 50 sau 100 kg, aruncau greutăţi la distanţă sau la înălţime ori se opinteau să ridice un trunchi de arbore pe care apoi îl aruncau în sus şi în funcţie de unghiul în care cădea se acorda punctajul după care era stabilit câştigătorul.

De la jocul de-a războiul la acela sportiv era doar un pas. Iar la Zonnebeke, după 100 de ani de la zilele sângeroase care păreau că nu aveau să se termine vreodată, pe pământul unde au căzut atâţia eroi, noile generaţii dau viaţă umbrelor trecutului sau se angajează în concursuri de încercare a forţei bărbăteşti, ceea ce este tot o formă de luptă, dar una paşnică.

AFACERI DE LA ZERO