Yrsa Sigurdardottir: „Nu mi-am luat zi liberă de la serviciu când am aflat că am fost comparată cu Stieg Larsson”/ de Florina Pîrjol

- Da, sunt foarte violente. Într-una dintre ele, unbăieţel de patru ani comite o crimă, ucide un muncitor de-altatălui său. Şi acesta, înfuriat, îl întreabă de ce a făcut asta,iar copilul îi dă un răspuns absolut şocant: "Pentru că stăteaîntr-o poziţie în care cerea asta". Cred că elementul cel maiimportant al influenţei literaturii şi culturii societăţiimedievale asupra literaturii mele este prezenţa acelui personajfeminin puternic. Femeile sunt puternice şi - un detaliusemnificativ, cred eu - sunt egale cu bărbaţii. Asta încerc şi eusă fac, să fiu nepărtinitoare: în romanele mele, "ucid" deopotrivăbărbaţi şi femei. Cred că asta e legătura cea mai pregnantă dintrecărţile mele şi aceste saga islandeze. Ar mai fi şi faptul că elesunt scrise într-un stil simplu, aproape laconic şi că există totfelul de explicaţii despre cine e înrudit cu cine. În acesteaspecte nu mă recunosc, însă.

- Da, la început am scris cinci cărţi pentru copii. Şiam făcut asta pentru că fiul meu, care pe vremea aceea avea 10 ani,nu citea decât nişte cărţi absolut deprimante, nişte poveştimoralizatoare despre lumea adulţilor, cu alcoolici. Nu erau preaamuzante şi m-am gândit că n-o să citească prea mult ca adult dacăasta i se oferă acum când e copil. Am zis că poate e cazul să aibăşi copiii nişte poveşti mai lejere, mai distractive. Deci, aşa amînceput să scriu. Am început cu aceste cărţi de aventuri umoristicepentru copii încercând cumva să contrabalansez tristeţea poveştilordeja existente pe piaţă.

- Şi aţi avut dreptate să aduceţi acest val optimist,pentru că aceste cărţi au avut un mare succes...

- Da, au fost bine primite şi de public, şi de critică.Am câştigat, de pildă, cel mai important premiu islandez acordatliteraturii pentru copii.

- V-aţi propus să aveţi succes în toate genurile. Cum s-aprodus trecerea spre romanele poliţiste?

- După această experienţă cu literatura pentru copii,în care trebuia să fiu amuzantă tot timpul şi să creez tot felul desituaţii hazlii, am cam obosit. Nu e uşor să îi faci pe copii sărâdă. Şi am simţit nevoia unei pauze. Atunci mi-a venit gândul de ascrie cărţi pentru adulţi şi m-am întrebat ce fel de cărţi mi-arplăcea să scriu. Am hotărât să scriu nişte cărţi pe care mie mi-arplăcea să le citesc, iar eu sunt o mare cititoare de romanepoliţiste.

- Da, sigur că da. Până la urmă, e singurul cititor pecare-l cunosc foarte bine.

- În Islanda sunt mulţi scriitori de romane poliţiste? Caree proporţia, să zicem?

- Sunt destui, da, şi cel mai cunoscut este ArnaldurIndridason. Şi prin faptul că el a avut un succes uriaş, nu doar înIslanda, ci peste tot în lume, cred că a provocat o schimbaremajoră în atitudinea editorilor şi a publicului local faţă de acestgen de romane. Acum zece ani editorii din Islanda nu prea voiau săpublice romane poliţiste pline de crime, pentru că - ziceau ei - nuerau realiste, nu zugrăveau realitatea socială existentă la noi,dar, după succesul lui Arnaldur, a urmat un val de astfel descriitori. Eu am fost prima femeie care a scris astfel de romane,ceea ce e ciudat pentru că în alte ţări nordice există femei carescriu romane poliţiste, unele chiar sângeroase. Din cauza asta amdevenit imediat "regina romanului poliţist islandez", dar nici nuera greu, cred, din moment ce eram singura femeie autoare de astfelde romane (râde). Între timp, au mai apărut şi altele, nu mai suntsingura.

- Sunt multe lucruri care explică acest succes. Înprimul rând, cred că, în mintea oamenilor, aceste ţări nordice au oimagine de locuri extrem de paşnice, de liniştite, lucru adevărat,de altfel. E vorba de nişte societăţi democratice, care de regulăprotejează drepturile individului, nu prea există probleme legatede sărăcie, de delincvenţă. Prin urmare, a plasa o crimă într-oastfel de societate e cel puţin neobişnuit. Să arunci un cadavrumutilat într-un peisaj calm, imaculat e mult mai interesant decâtdacă-l aşezi într-o zonă de război, de exemplu. Acest contrast e unelement important. Apoi trebuie spus că, deşi lumea tinde să creadăcă toate aceste romane sunt scrise pe acelaşi tipar, fiecare dintreautori are stilul său propriu. Şi sunt foarte diferiţi între ei. Ceau ei în comun - şi acest lucru îi deosebeşte de "omologii" loramericani, de pildă, este că literatura lor are o componentăsocială de adâncime. Cred că cititorilor le place să citeascădespre lumea în care trăiesc, le place acest strat de, să-i zicem,analiză socială. Publicul vrea să înţeleagă cum s-a ajuns lacomiterea acestor crime, care e fundalul, explicaţia sociologică,psihologică. Astea ar fi după părerea mea cele mai semnificativedouă calităţi ale genului poliţist scandinav.

- Păi, dintre toate ţările nordice, Islanda cred că ecea mai liniştită. Noi n-am avut niciodată un război pe teritoriulnostru, nu avem armată, nu avem arme de foc - mă rog, avem doarpuşti pentru vânătoare. Poliţiştii, de pildă, nu poartă arme. Aşastând lucrurile, trebuie să fii extrem de inventiv atunci cândomori pe cineva într-un roman islandez, pentru că nu-l poţiîmpuşca. Deci poate că ăsta e specificul, faptul că trebuie să"compensăm" prin multă imaginaţie.

- Pare uşor să scrii un roman poliţist, dar nu e delocaşa. Cred că nici stilul, nici construcţia nu contează la fel demult ca faptul de a explica de ce s-a produs o crimă, cum s-a ajunsca o fiinţă umană să ucidă o altă fiinţă. Criminalii sunt şi einişte oameni şi au poveştile lor, nu toţi ucid din plăcere. Cred căîn ţările nordice crimele sunt percepute cumva diferit de restullumii, oamenii vor să înţeleagă substratul, motivaţia, criminalul ela fel de "compătimit" ca şi victima. Sigur, exagerez ca săînţelegeţi. Cred ca ăsta e cel mai greu lucru de realizat: sădescrii circumstanţele, contextul producerii unui lucru atât dedrastic cum e o crimă. Pentru că eu personal nu scriu despre uncriminal în serie tipic, care-şi ucide victimele pentru că seamănăcu mama lui care l-a traumatizat în copilărie, şi cred că publiculnici nu mai reacţionează la situaţii de astea clişeizate.

- Din păcate, Stieg Larsson a dispărut prematur şi erade aşteptat că vor exista voci care să caute un înlocuitor sau săfacă nişte comparaţii, chiar dacă unele nu se justifică. Nu mi separe că semăn în vreun fel cu el sau că altcineva ar semăna şi nuprea înţeleg sloganele astea mediatice care compară. Au un sensdoar ca tip de marketing.

- Da, e posibil. În acest caz, e grozav, ma bucur. Efrumos că au spus asta, dar cred, şi o spun fără să exagerez, că,la un moment dat, în punctul lor de maxim succes, toţi autoriiimportanţi din acest val scandinav au fost comparaţi cu StiegLarsson. Deci, ca să fac o glumă, nu mi-am luat zi liberă de laserviciu când am aflat ce a scris Times.

- Da, am citit multă literatură poliţistă, se poatespune că sunt o fană a genului. Însă de când am început să scriulucrurile s-au mai schimbat, în sensul că citesc mai puţin, defrică să nu fiu influenţată de ceea ce citesc. Cred că e o grijă pecare o au majoritatea scriitorilor, de fapt, pentru că nimeni nuvrea să fie trădat de lecturile lui, vrea să rămână autentic. Dar,sigur, îmi place Arnaldur Indridason, îmi plac mai mulţi autoribritanici, n-am unul preferat, însă. Când nu scriu la un roman,citesc cât pot de mult.

- Nu, editorul meu e primul meu cititor. Soţul meu credcă a citit doar unul dintre romanele mele (râde)... e bine. Fiulmeu le-a citit, însă, pe toate, iar fiica mea doar pe cele pentrucopii, pentru că nu e suficient de mare încă.

- E interesant că există nişte valori pozitive însocietatea islandeză (poate chiar în cea scandinavă, dacă vreţi),care nu sunt normate religios de vreo instituţieecleziastică.

- Aşa e, nu suntem un popor religios, dar aceste valoriale binelui s-au construit din necesitate, cumva firesc. Într-oţară atât de mică nici nu are sens să minţi, de pildă, pentru că,oricum, mai devreme sau mai târziu, se va afla. Am stat o vreme înCanada cu părinţii mei, pe vremea când eram copil, şi am cunoscut ofamilie în care el era doctor. Mai târziu a ieşit la iveală că nuera nici pe departe medic, iar noi nu înţelegeam de ce ar minţicineva în astfel de situaţii. Noi am luat de bun tot ce ni s-a zisşi ni s-a părut cel puţin neobişnuit. În Islanda o situaţie deacest fel e imposibilă, pentru că, practic, toată lumea cunoaşte petoată lumea şi n-are niciun sens. Eu personal nu-i ştiu pe toţicompatrioţii mei, dar îmi trebuie vreo cinci minute să aflu cine ecutare persoană. Evident că există şi dezavantaje: cred că uniişi-ar dori să poată minţi în felul ăsta, să aibă parte de mai multăintimitate.

- De obicei vârful vânzărilor de carte la noi eCrăciunul, aşa că majoritatea romanelor apar în octombrie,noiembrie, decembrie. După ce trece acest val, pe lista debestselller-uri primele 7-8 poziţii sunt ocupate de romane scrisede autorii noştri. Se mai strecoară şi câte o traducere, dar baza eliteratura autohtonă. E ciudat că nu se întâmplă la fel şi înRomânia...

- Nu cred, de obicei nu scriu despre situaţii reale, îmifolosesc imaginaţia şi încerc să compun ceva cât mai verosimil. Măsimt mai confortabil să creez eu o realitate decât să o completezpe cea deja existentă. Şi încerc să fac asta cât mai riguros, suntatentă la detalii şi nu vreau să-mi scape niciun fir, pentru căcititorul e atent.

- În Islanda ne recunoaştem întotdeauna după prenume, nudupă nume. Ştiu că pare ciudat, dar aşa stau lucrurile şi pentrupreşedintele ţării, şi pentru un cetăţean oarecare. Aşa suntemtrecuţi şi în cartea de telefon. Şi de fapt numele propriu-zis,numele de familie, este cel care spune de unde vii, al cui eşti.Aşa că se ia prenumele tatălui şi se adaugă particula "son" pentrufiu şi "dottir" pentru fiică. Eu sunt, de pildă, fiica lui Sigurda,tatăl meu, iar Arnaldur Indridason este fiul lui Indrida. E unsistem simplu, care poate funcţiona într-o ţară foarte mică. Darpot apărea şi situaţii complicate: când eram copil, părinţii meis-au mutat o vreme în Texas pentru studii şi, când am vrut să necazăm undeva, cei de la recepţie erau nedumeriţi pentru că,aparent, fiecare dintre noi avea un alt nume, deşi eram o familie.Şi a trebuit să ne schimbăm paşapoartele, pentru că ai mei păreau ofamilie care trăieşte în păcat şi, pe deasupra, şi cu copiiialtora.

- Am o viaţă absolut normală, mă duc la serviciu catoată lumea şi-mi place ceea ce fac, am o familie fericită şi nu esimplu să găseşti timp pentru toate astea. Încerc să le împac şi săle fac pe toate cât pot mai bine. Scriu seara după ce mă ocup defamilie, mai precis noaptea, ăsta e timpul de scris, practic. Şida, scriu la ceva în acest moment, e mai special, e mai gothic,latura asta supranaturală e mai îngroşată un pic şi cred că va ieşiceva foarte bun. Poate cel mai bun roman al meu de pânăacum.