Până la Pictoriţa din Shanghai (The Painter from Shanghai, 2008), romanul ei de debut, întâmpinat cu cronici elogioase dublate de succes de public, scriitoarea americană Jennifer Cody Epstein a scris pentru Self, Wall Street Journal şi Chicago Tribune. A publicat nuvele şi fost finalistă a concursului de proză Glimmer Train. Trăieşte în prezent la New York, dar în trecut a călătorit şi locuit în Japonia, China, Hong Kong, Thailanda şi Italia. Jennifer Cody Epstein şi-a dedicat zece ani de viaţă scrierii primului ei roman. Tradus până în prezent în douăsprezece ţări, Pictoriţa din Shanghai a fost ales de reţeaua de librării Barnes&Noble în „Top Ten Fiction Debuts 2008”.
În 2014 vede lumina tiparului al doilea roman al scriitoarei, Zeii pedepselor cereşti (The Gods of Heavenly Punishment) – o poveste complexă şi emoţionantă construită pe mai multe paliere, care urmăreşte destinele afectate de confruntarea dintre Japonia şi Statele Unite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial –, devenit la rândul său bestseller internaţional.
Zeii pedepselor cereşti va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, traducerea în limba română fiind semnată de Anca Dan şi Sînziana Dragoş.
*
* *
Ar trebui să te simţi norocoasă, îi şoptise mama ei în timpul primei lor omiai (întâlnire aranjată de peţitoare), la un an după plecarea lui Andrew. La momentul acela se întâlniseră deja cu vreo şase candidaţi care, toţi, (după cum le informase cu regret peţitorul după aceea) refuzaseră politicos o a doua întâlnire. Dar Kenji – un constructor din Osaka, ce se trăgea dintr-o familie de muncitori şi care dovedea o hotărâre neclintită în a-şi depăşi condiţia – se îndrăgostise lulea încă de la început; o privea cum îşi soarbe ceaiul, cum îşi aprinde ţigara şi cum mănâncă folosind furculiţa şi cuţitul cu aceeaşi fascinaţie cu care un copil urmăreşte un spectacol chinezesc de umbre. Aproape pe întreg parcursul întâlnirii, nici n-a îndrăznit să i se adreseze direct. Dar după ce au plătit nota, şi-a adunat în fine curajul: Viaţa printre occidentali nu i se păruse murdară şi un pic cam rău mirositoare? Sau de-a lungul anilor se obişnuise cu ei?
La început, Hana crezuse că glumeşte. Dar când şi-a dat seama că nu glumea, i-a întors întrebarea, amintindu-i că şi el lucra cu străini.
– De obicei sunt numai câţiva străini, a zis el zâmbind larg şi clătinând din cap. Şi în cea mai mare parte a timpului lucrează în aer liber. Aerul curat e de ajutor.
I-a făcut cu ochiul, iar Hanei i s-a părut că tocmai primise o palmă peste faţă. Ştiu totul despre tine, părea că vrea să spună semnul acela. Ştiu că în privinţa asta n-ai de ales.
– Nu-mi place, îi spusese ea mamei ei câteva clipe mai târziu, în salonul femeilor de la Imperial. E prost. E needucat. E…
– E un om bun, i-o retezase mama sa. E cel mai bun pe care-l poate găsi cineva ca tine, cu toate poveştile şi zvonurile care circulă pe seama ta.
Era o furie atât de mare şi atât de neaşteptată în glasul lui Tatsuko Sumimoto, că Hana rămase cu gura căscată. Poate din cauza aceasta mama ei se mai îmblânzise puţin.
– Fii rezonabilă, Hana-chan. Trebuie să te măriţi. Nu poţi să stai cu noi pe vecie. Iar el poate să te apere, după toate prin câte-am trecut tatăl tău şi cu mine.
Acum, după şase ani, amintirea aceea încă o făcea să zâmbească plină de amărăciune. Ca şi cum mama ei ar fi încercat vreodată s-o protejeze! Ca şi cum aristocratica doamnă Sumimoto ar fi auzit pledoariile ei: scrisorile triste, îndurerate, care traversaseră oceanul în acei primi patru sau cinci ani ai exilului Hanei la Londra. La fiecare i se răspunsese doar prin câte-o pagină-două atent redactate pe un ton jovial şi care ignorau complet rugăminţile ei stăruitoare de a fi luată acasă.
Şi totuşi, pe măsură ce pregătirile de nuntă avansau, se semnau contractele şi se schimbau daruri, devenea din ce în ce mai clar că mama sa bătea în retragere, deşi, e drept, doar în sinea ei. Fiica ei! Nepoată de samurai! Să se mărite cu un dulgher de cea mai umilă condiţie – un om care recunoscuse cu mândrie că luase parte la construcţia hotelului în care urmau să facă nunta! Cu toate astea o împingea în continuare de la spate şi alegea rochiile de nuntă şi planifica petrecerea şi scurta săptămână de miere în Hokkaido. Iar Hana îi urma fără nici o vorbă indicaţiile, stând răbdătoare în picioare cât durau probele, aprobând invitaţiile cu o faţă lipsită de orice expresie. Păcălindu-se în fiecare dimineaţă, la trezire, că această căsătorie era o soluţie temporară; o soliţie care s-o ajute să reziste până când Andrew o să-şi vină în fire şi-o să se întoarcă în Tokyo sau o să trimită după ea.
Andrew. Nu te gândi la el.
Oftând, Hana a pus jos portţigaretul, netezindu-şi părul cu amândouă mâinile. În ultima vreme, cu afacerea lui înfloritoare şi cu programul tot mai încărcat, soţul ei nu mai părea la fel de îndrăgostit. Şi totuşi era un om bun. Se purta foarte frumos, cel puţin în privinţele cu adevărat importante. Era soţia lui, o fiinţă superioară, iar el o venera cu o spaimă ciudată, idolatrică, precum un sălbatic, era o veneraţie bazată pe o frică imensă, şi chiar pe ura faţă de puterea idolului, a temutului idol… Îi aducea din călătoriile lui bijuterii, cafea şi alte delicatese. Îi construise o baie în stil occidental, cu ţevile în interior; o cameră-garderobă în stil occidental, cu bară şi cu umeraşe. Un suport de pantofi în stil occidental, pentru dragii ei pantofi italieneşti şi englezeşti, pe care până în ziua de azi refuza să-i lase în genkan (spaţiu de la intrarea caselor tradiţionale, unde se lasă pantofii) ca o gospodină de rând, fiindcă se temea că vizitatorii o să i-i fure. În legătură cu toate astea el nu spunea nimic, după cum nu spunea nimic nici despre competenţele ei limitate în limba maternă sau despre faptul că plecăciunile ei erau stângace, sau că se amesteca uneori în discuţiile bărbaţilor. Uneori Hana îl surprindea privind-o cu un amestec de adoraţie şi nedumerire, ca şi cum încă nu ştia ce era ea sau cum ajunsese să fie a lui. Uneori îl dispreţuia pentru asta. Dar alteori o înduioşa, la fel ca multe dintre apucăturile lui de bărbat necioplit: felul în care îşi îngrămădea orezul în gură cu beţişoarele, ca un copil; cum bea bere Kirin caldă la micul dejun. Cum se ruga la strămoşi, cu o incantaţie profundă şi guturală, care ei i se părea ciudat de liniştitoare, deşi n-o prea înţelegea: nam amidabutsu nam amidabutsu nam amidabutsu…
Pentru toate astea, Hana se străduia să se poarte frumos. Îşi dădea toată silinţa să se poarte „normal” cu prietenii şi colegii lui, cum erau şi cei strânşi acolo în seara aceea (un cuplu american de origine japoneză, cam lipsiţi de personalitate; o franţuzoaică masculină care le dădea tuturor ordine; şi arhitectul acela mărunţel şi suplu, cu ochii lui pătrunzători, cu care o tot urmărea ca o pasăre de pradă flămândă). Îi făcuse şi ea cadouri lui Kenji la aniversarea căsătoriei, de ziua lui de naştere sau de Anul Nou. Într-un rând îi brodase chiar şi o cravată de mătase la fel cu una pe care o admirase el când merseseră odată să-l vadă pe Clark Gable în Sporting Blood. Făcuse toate acestea ca să-şi arate recunoştinţa pentru faptul că o apăra şi – ce era şi mai important – pentru că i-o dăruise pe Yoshi; ceea ce însemna că, pe lângă toată grosolănia, exista multă delicateţe şi fineţe în el. Căci fetiţa era perfectă. Atât de miraculos de perfectă – singurul lucru bun din viaţa ei chinuită şi plină de greşeli. Când o privea era ca o minune, ceva mult mai intens decât orice bucurie pe care o avusese vreodată. Era lucrul cel mai apropiat de sentimentul religios pe care şi-l putea ea imagina.
Şi-a amintit din nou de Anton Reynolds – arhitectul cel mărunţel şi încordat –, şi gândul acesta a dat naştere unui val de emoţii contradictorii. Anton îi amintea un pic de Andrew, cu felul lui aparte, morocănos, de a-şi manifesta politeţea, iar Hana simţea asta ca pe ceva potenţial primejdios. Într-o vreme, asemenea bărbaţi – fie ei japonezi sau străini – îi trezeau dorinţa nesăbuită de a-i strânge în braţe. De a-i înghesui, prin vreun tertip, prin seducţie sau pur şi simplu cu forţa, în golul pustiu care era viaţa ei. Nu făcuse încă aşa ceva; nu ajunsese atât de departe. Şi totuşi, simţea că o să se întâmple…
Zeii pedepselor cereşti va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, traducerea în limba română fiind semnată de Anca Dan şi Sînziana Dragoş
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
