Scriitorul iraniano-american Reza Aslan – profesor la University of California Riverside, autor al unei cărţi despre orginile şi viitorul Islamului, înaintea celei despre Iisus ca personaj istoric – susţine că Iisus n-ar fi fost un profet religios cu un mesaj de pace şi iubire universală, ci un revoluţionar şi un luptător împotriva ocupanţilor romani. De la autorul bestsellerului internaţional No god but God avem acum o biografie fascinantă, provocatoare şi meticulos documentată, care pune în discuţie ipotezele adânc înrădăcinate despre omul pe care îl cunoaştem drept Isus din Nazaret. Cu două mii de ani în urmă, un predicator evreu itinerant şi făcător de minuni străbătea Galileea, adunând adepţi pentru a pune bazele a ceea ce el numea „Împărăţia lui Dumnezeu”. Mişcarea revoluţionară pe care a lansat-o era atât de ameninţătoare la adresa orânduielii existente, încât acest om a fost prins, torturat şi executat ca un criminal de stat.
În deceniile ulterioare morţii sale ruşinoase, adepţii lui îl vor numi Dumnezeu.
Analizând secole de mituri, Reza Aslan aruncă o lumină nouă asupra celor mai influente şi enigmatice personaje istorice, examinându-l pe Isus prin lentila erei tumultuoase în care a trăit: Palestina secolului întâi, o perioadă plină de fervoare apocaliptică. Zeci de profeţi evrei, predicatori şi mesianici aspiranţi hoinăreau prin Ţara Sfântă, purtând mesaje de la Dumnezeu. Era epoca zelului – un naţionalism fervent care făcea din rezistenţa împotriva ocupaţiei romane o datorie sacră, obligatorie pentru toţi evreii. Şi puţine figuri exemplificau mai bine acest principiu decât charismaticul galileean care sfida atât autorităţile imperiale, cât şi aliaţii acestora din ierarhia religioasă evreiască.
Confruntându-l pe Isus din Evanghelii cu sursele istorice, Aslan descrie un om plin de convingere şi pasiune, măcinat totuşi de contradicţii; un om al păcii, care îşi îndemna adepţii să se înarmeze cu săbii; un exorcist şi un tămăduitor care le poruncea discipolilor lui să-i păstreze secretă identitatea; şi, în sfârşit, „Regele iudeilor” înclinat spre răzbunare, a cărui promisiune de eliberare de sub ocupaţia Romei a rămas neîmplinită în scurta sa viaţă. Aslan explorează motivele pentru care biserica creştină timpurie a preferat să răspândească imaginea lui Isus ca un învăţător spiritual paşnic, mai degrabă decât cea a unui revoluţionar cu conştiinţă politică.
Zelotul aruncă o perspectivă proaspătă asupra uneia dintre cele mai fascinante poveşti spuse vreodată, afirmând natura radicală şi transformatoare a vieţii şi misiunii lui Isus din Nazaret. Rezultatul este o biografie provocatoare, elegant scrisă care are pulsul unui roman alert: portretul strălucit şi unic al unui om, al unei perioade şi al naşterii unei religii.
„Fascinant... Aslan sintetizează Biblia şi erudiţia pentru a crea o lucrare originală.” - The New Yorker
Prolog. Un altfel de sacrificiu
Războiul cu Roma nu a început prin ciocnirea de săbii, ci cu o lovitură de pumnal scos de sub haina unui asasin.
Sezonul festivalurilor, la Ierusalim, este o perioadă în care evreii răspândiţi pe tot cuprinsul bazinului mediteraneean se adună în oraşul sfânt pentru a aduce ofrande frumos mirositoare lui Dumnezeu. În vechiul cult evreiesc, există o serie de sărbători şi ritualuri ce nu pot fi îndeplinite decât în interiorul Templului din Ierusalim, în prezenţa marelui preot, care în timpul zilelor sacre cele mai importante — cum ar fi Paştele, Rusaliile, Sucot, festivalul secerişului — îşi opreşte sume importante de bani pe lângă comisionul sănătos, numit tithe, pe care-l percepe pentru osteneala sa. Şi ce mai osteneală! În asemenea zile populaţia oraşului poate ajunge să întreacă un milion de oameni. Sunt mobilizaţi toţi portăreii şi preoţii de rang inferior pentru a strecura mulţimea de pelerini prin Porţile Hulda ale zidului sudic al Templului şi a-i mâna, prin galeriile întunecate şi cavernoase de sub piaţa Templului, până la rândul dublu de scări care duce spre piaţa publică şi târgul cunoscute drept Curtea Gentililor.
Templul din Ierusalim este o construcţie de formă dreptunghiulară, măsurând aproximativ cinci sute de metri lungime pe o lăţime de trei sute, ridicată pe Muntele Moria, în extremitatea estică a oraşului.
Zidurile sale exterioare sunt brăzdate de porticuri acoperite, ale căror acoperişuri de lespezi sunt susţinute pe rânduri de coloane din marmură albă strălucitoare, ca să protejeze mulţimea de soarele nemilos. Pe flancul sudic al Templului se află galeria cea mai mare şi mai bogat ornată — Galeria Regală —, o sală de adunare asemănătoare cu o bazilică, înaltă de două etaje şi construită, conform obiceiului, în stil romanic. Acesta este sediul administrativ al Sanhedrinului, tribunalul suprem şi cea mai înaltă autoritate religioasă a statului evreu. Este, de asemenea, locul în care se adună numeroşi comercianţi şi speculanţi valutari soioşi, pentru a aborda pe oricine urcă scările subterane către piaţa luminată de soare.
Speculanţii joacă un rol vital în Templu. Contra unui comision, vor primi orice monedă străină şi o vor schimba în shekelul evreiesc, singura monedă recunoscută în Templu de către autorităţi. Speculanţii sunt şi cei care percep taxa de o jumătate de shekel pe care toţi bărbaţii trebuie să o plătească la intrare pentru a menţine fastul şi spectacolul prezent peste tot în jur: munţii de tămâie aprinsă şi jertfele continue, libaţiile cu vin şi ofrandele din fructe, corul de leviţi care cântă psalmi fără încetare, acompaniaţi de orcestra de lire şi ţambaluri. Cineva trebuie să plătească pentru toate aceste necesităţi. Cineva trebuie să suporte costul jertfelor arse care îl mulţumesc atât de mult pe Dumnezeu.
Cu noua monedă în mână, suntem acum liberi să cercetăm cuştile aliniate de-a lungul zidurilor de unde se pot cumpăra jertfele: un porumbel, o oaie — depinde doar de adâncimea pungii sau de gravitatea păcatului. Dacă acesta depăşeşte bugetul, nu trebuie să disperaţi. Speculanţii vor fi mai mult decât încântaţi să ofere creditul necesar pentru a mări jertfa. Există un cod de legi foarte strict privind animalele care pot fi cumpărate pentru o asemenea ocazie. Ele trebuie să fie fără cusur. Trebuie să fie domestice şi nu sălbatice. În acelaşi timp, nu pot fi animale de povară. Fie că sunt boi, tauri, berbeci sau oi, trebuie să fi fost crescute special pentru asta. Nu sunt ieftine. De ce să fie? Jertfirea lor este principalul scop al Templului. Este însuşi motivul pentru care Templul există. Cântecele, rugăciunile, predicile — toate obiceiurile care au luat naştere aici sunt subordonate acestui ritual esenţial. Libaţia cu sânge nu numai că spală păcatele, dar şi curăţă pământul, îl hrăneşte, reînnoindu-l şi vitalizându-l, protejându-ne pe toţi de secetă, foamete sau alte catastrofe. Ciclul vieţii şi al morţii, pe care Dumnezeu l-a hotărât în omniscienţa Sa, depinde întru totul de sacrificiul nostru. Iar pentru asta, nicio sumă nu este prea mare.
Aşa că, procură-ţi o jertfă cât mai bună şi transmite-o mai departe unuia dintre numeroşii preoţi în robe albe care se plimbă prin piaţa Templului. Ei sunt descendenţii lui Aaron, fratele lui Moise şi sunt însărcinaţi cu organizarea ritualurilor zilnice: arderea tămâiei, aprinderea lămpilor, sunatul goarnelor şi, bineînţeles, sacrificarea jertfelor. Preoţia este o funcţie ereditară, însă Templul nu duce lipsă de preoţi, mai ales în timpul sezonului sărbătorilor, când aceştia sosesc în număr mare şi de la mari distanţe pentru a asista la festivităţi. Se înghesuie în Templu în ture de douăzeci şi patru de ore, pentru a se asigura că flăcările sacrificiilor ard zi şi noapte.
Templul este construit sub forma unor curţi concentrice şi etajate, cu cât mai sus, cu atât mai înguste şi mai restrictive. Curtea aflată cea mai în afară, numită Curtea Gentililor, de unde îţi poţi cumpăra sacrificiul, este o piaţă întinsă, deschisă oricui, indiferent de rasă ori religie. Dacă eşti evreu şi nu suferi de o boală fizică (accesul leproşilor sau al paraliticilor este interzis), şi ai fost deja purificat printr-o baie rituală, îl poţi urma pe preotul care ţi-a luat în primire jertfa şi, trecând de un grilaj de piatră, poţi intra în următoarea curte, Curtea Femeilor (o inscripţie de pe zid îi avertizează pe ceilalţi să nu se aventureze mai departe de curtea exterioară, sau vor fi pedepsiţi cu moartea). Aici se află lemnele şi uleiurile pentru jertfe. De asemenea, este punctul dincolo de care femeilor evreice le este interzis să avanseze în Templu. Bărbaţii evrei pot continua traseul urcând pe nişte scări semicirculare şi trecând pe sub Poarta Nicanor, în Curtea Israeliţilor.
Acesta este locul în care vei fi cel mai aproape de Dumnezeu. Duhoarea carnagiului este imposibil de ignorat. Intră în piele şi în păr ca o povară otrăvitoare de care vei scăpa cu greu. Preoţii ard tămâie pentru a alunga duhoarea şi boala, dar amestecul de mir, scorţişoară, şofran şi tămâie nu poate masca mirosul pestilenţial al măcelului. Cu toate astea, e important să rămâi acolo şi să îţi vezi jertfa sacrificată în cealaltă curte — cea a Preoţilor. Intrarea în acest spaţiu le este permisă doar preoţilor şi oficialilor Templului, deoarece aici se află altarul Templului: un piedestal cu patru picioare din lemn şi bronz, lung de doi metri şi jumătate şi la fel de lat, care emană nori negri şi groşi de fum.
Preotul duce jertfa într-un colţ şi o spală într-un bazin, după care, rostind o rugăciune scurtă, taie gâtul animalului. Un asistent colectează sângele într-un vas pentru a stropi cele patru colţuri ale altarului, în timp ce preotul eviscerează şi dezmembrează cadavrul. Pielea animalului îi va rămâne lui; va scoate un preţ bun în piaţă. Măruntaiele şi zgârciurile sunt scoase şi urcate pe o rampă până la altar, unde sunt aşezate direct pe focul etern. Carnea animalului se îndepărtează cu grijă şi e pusă deoparte, pentru festinul preoţilor de după ceremonie.
Întreaga liturghie se desfăşoară în faţa curţii celei mai tainice din interiorul Templului — Sfânta Sfintelor; un sanctuar placat cu aur, amplasat în inima complexului Templului. Sanctuarul este cel mai înalt punct din Ierusalim. Uşile lui sunt acoperite cu tapiţerii mov şi stacojii, pe care este brodată roata zodiacului şi panorama raiului. Aici se află întreaga glorie a Domnului, în formă fizică. Este punctul de întâlnire dintre tărâmul pământean şi cel ceresc; centrul creaţiei. Chivotul Legilor, conţinând cele Zece Porunci, s-a aflat la un moment dat aici, dar acesta s-a pierdut cu mult timp în urmă. Acum Sanctuarul e gol. Este un spaţiu vast care funcţionează ca o cale de acces pentru prezenţa divină, canalizându-i spiritul din Cer şi răspândindu-l în valuri concentrice prin toate încăperile Templului, prin Curtea Preoţilor şi Curtea Israeliţilor, Curtea Femeilor şi Curtea Gentililor, apoi mai departe, traversând zidurile cu pridvor şi coborând pe străzile Ierusalimului, pentru a se răspândi în restul Iudeei, până la Samaia, Idumea, Peraea şi Galileea şi mai departe, prin Imperiul Roman şi către restul lumii, către toţi oamenii şi toate naţiile — evrei şi ne-evrei. Puterea Lui Dumnezeu, spiritul Creaţiei, avea o singură origine: Sfânta Sfintelor, sanctuarul din interiorul Templului de la Ierusalim, oraşul sacru.
Intrarea în Sanctuar nu e permisă decât Arhiereului, care în anul 56 e.n. este un tânăr pe nume Ionatan, fiul lui Ana. Asemenea multora dintre precursorii săi, Ionatan şi-a cumpărat postul direct de la Roma, fără îndoială costându-l o mică avere. Funcţia de arhiereu este una foarte profitabilă, rezervată doar câtorva familii nobiliare care îşi transmit postul de-a lungul generaţiilor ca pe o moştenire (preoţii de rang inferior provin de obicei din familii mai modeste).
Rolul Templului în societatea iudaică nu poate fi subestimat. Templul serveşte drept calendar şi ceas pentru evrei; ritualurile lui marchează ciclurile anului şi toţi locuitorii Ierusalimului îşi ordonează activităţile zilnice în funcţie de el. Este centrul comerţului pentru întreaga Iudee, şi este principala instituţie financiară şi cea mai mare bancă. Templul este în egală măsură casa Dumnezeului israeliţilor, cât şi a aspiraţiilor lor naţionaliste. Înăuntrul său, pe lângă scrierile sacre şi legile cultului evreiesc, se află şi arhiva documentelor legale, a însemnărilor istorice şi a arborilor genealogici ai statului evreu.
Spre deosebire de vecinii păgâni, evreii nu au o multitudine de temple împrăştiate prin ţară. Nu există decât un singur centru de cult, o singură sursă a prezenţei divine, un singur loc în care un evreu poate să comunice cu Dumnezeul său. Iudeea este, în cel mai strict sens al cuvântului, un templu-stat. Termenul de "teocraţie" a fost creat tocmai pentru a descrie Ierusalimul. "Unii oameni au încredinţat întreaga putere politică monarhilor", scria istoricul evreu Flavius Iosephus în a doua jumătate a secolului I, "alţii oligarhilor, iar alţii maselor [democraţia]. Legiuitorul nostru [Dumnezeu], însă, nu a fost atras de niciuna dintre aceste forme de guvernământ, alcătuindu-şi constituţia sub o formă ce poate fi numită — dacă-mi permiteţi o expresie forţată — «teocraţie» [theokratia], care plasa toată autoritatea şi suzeranitatea în mâinile Domnului."
Imaginaţi-vă Templul ca pe un stat feudal, anganjând mii de preoţi, cântăreţi, gardieni, servitori, deţinând în acelaşi timp întinderi vaste de pământ fertil, muncit de către sclavii templului pentru beneficiul arhiereului. Să adăugăm profitul obţinut din taxa Templului şi fluxul continuu de ofrande şi cadouri din partea vizitatorilor şi a pelerinilor — ca să nu mai vorbim de sumele uriaşe care trec prin mâinile comercianţilor şi speculanţilor, din care Templul îşi opreşte o parte — şi înţelegem mai bine de ce atât de mulţi evrei privesc nobilimea preoţească şi mai ales pe arhiereu ca pe o bandă de avari "ahtiaţi după lux", ca să-l cităm pe Iosephus.
Să ni-l imaginăm pe arhiereul Ionatan, stând în dreptul altarului, cu tămâie arzând mocnit în palmele sale, şi e uşor să ne dăm seama de unde provine animozitatea faţă de el. Până şi hainele sale preoţeşti, moştenite de la predecesorii săi bogaţi, stau dovadă pentru opulenţa arhiereului. Roba lungă, fără mâneci, vopsită violet (culoarea regilor) şi ornată cu ciucuri drăgălaşi şi clopoţei de aur cusuţi la tiv; pieptarul robust, bătut cu douăsprezece pietre preţioase, câte una pentru fiecare trib al Israelului; turbanul imaculat care stă pe capul lui ca o coroană, acoperit în partea din faţă de o placă de aur pe care e gravat numele imposibil de pronunţat al lui Dumnezeu; urim-ul şi thummim-ul, un fel de zaruri sacre făcute din lemn şi os pe care arhiereul le cară la piept într-un săculeţ şi prin care le relevă celorlalţi voia Domnului. Scopul acestor simboluri ostentative este să reprezinte legătura exclusivă dintre arhiereu şi Dumnezeu. Ele sunt cele care îl fac special şi îl diferenţiază de orice alt evreu din lume.
Acesta este motivul pentru care arhiereul este singurul care poate intra în Sanctuar – şi asta într-o singură zi pe an, Yom Kippur, Ziua Ispăşirii, când toate păcatele Israelului sunt spălate. În ziua aceasta, arhiereul intră în contact cu Dumnezeu pentru întreaga naţiune. Dacă el este demn de binecuvântarea Domnului, păcatele Israelului vor fi iertate. În caz contrar, va fi lovit de furia lui Dumnezeu, iar corpul său va fi tras afară de frânghia pe care o are legată în jurul brâului, fără ca nimeni altcineva să pângărească Sanctuarul.
Bineînţeles, arhiereul va muri într-adevăr în această zi, însă nu trăsnit de Dumnezeu, din câte se pare.
După ce efectuează binecuvântarea şi se cântă shema până la capăt, („Îndură-te de Israel, o, Doamne...”), arhiereul Ionatan se îndepărtează de altar şi coboară rampa spre curţile exterioare ale Templului. În clipa în care ajunge în Curtea Gentililor, este asaltat de mulţimea exaltată a credincioşilor. Gărzile Templului formează o barieră de puritate în jurul lui, protejându-l de mâinile contaminate ale masei de oameni. Cu toate astea, asasinul îl detectează cu uşurinţă. Nici măcar nu este nevoie să se orienteze după strălucirea nestematelor încastrate în hainele sale. Trebuie doar să urmeze zdrăngănitul clopoţeilor care atârnă de tivul robei. Melodia lor atipică este semnul cel mai clar că arhiereul se apropie.
Asasinul îşi face loc prin mulţime, ajungând destul de aproape de Ionatan pentru a întinde spre el o mână invizibilă şi a-i apuca hainele sacre. Reuşeşte să-l tragă dintre gărzile Templului şi să-l ţintuiască locului pentru o clipă, destul cât să scoată un pumnal cu lamă scurtă şi să-i spintece gâtul. Un altfel de sacrificiu.
Înainte ca sângele arhiereului să se scurgă pe podeaua Templului, înainte ca gărzile să reacţioneze la ritmul fracturat al mersului său, înainte ca oricine din curte să-şi dea seama ce s-a întâmplat, asasinul se pierde în mulţime.
Nu ar fi de mirare, dacă tocmai el ar fi primul care strigă: „Crimă!”
Din Zelotul. Viaţa şi epoca lui Iisus din Nazaret, de Reza Aslan. Traducere din engleză de Mihnea Columbeanu şi Filip-Iosif Columbeanu. În curs de apariţie la Editura Trei
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
