La Muzeul Naţional de Istorie a României a fost deschisă expoziţia Haina face pe om. Şase secole de istorie vestimentară. O expoziţie de modă şi costum are totdeauna un succes asigurat. Publicul este interesat de tendinţele vestimentare ale altor vremuri, creatorii de modă contemporani îşi află în ea surse de inspiraţie pentru noi colecţii iar scenografii se documentează pentru spectacole sau filme destinate scenei sau marelui şi micului ecran. Toţi au de învăţat din exemplul epocilor trecute!
Pregătirea şi aranjarea unei asemenea expoziţii este un examen dificil pentru orice muzeograf depăşind cu mult, prin complexitate, orice alt fel de manifestare dedicată artelor plastice sau istoriei evenimenţiale. Pentru organizarea unui asemenea eveniment sunt necesare nu numai cunoştinţe temeinice asupra epocilor istorice şi personalităţilor ce le vor ilustra ci şi de economie, dezvoltare industrială şi tehnică, societate şi cultură în general, arte în special, gust şi educaţie estetică, stil şi curente dominante în plastică, curs monetar, relaţii comerciale şi diplomatice, iconografie şi publicistică uşoară (presă, reclame), viaţă mondenă şi viaţă cotidiană şi multe altele pe care nu le mai enumerăm aici. Aceasta pentru că moda unui anumit moment istoric este în strânsă legătură cu toate acestea şi dă măsura nivelului de dezvoltare al unei ţări şi al unei naţiuni.
Patria noastră nu posedă un mare muzeu de costum şi modă aşa cum există în alte ţări europene sau americane. Aceasta chiar dacă, în multe muzee din România, există colecţii însemnate de veşminte din diverse epoci, foarte potrivite a furniza o icoană veridică a aspectului străzii din oraşele noastre în vremuri demult apuse. Această misiune şi-a asumat-o colectivul Muzeului Naţional de Istorie a României când a programat acest eveniment expoziţional.
În vremea dictaturii comuniste, acest domeniu a fost, cu obstinaţie eludat în muzeele naţionale, judeţene sau municipale din motive politice şi ideologice uşor de intuit: eleganţa vestimentară era considerată apanajul claselor exploatatoare, a reprezentanţilor regimului burghezo-moşieresc. În concepţia culturnicilor perioadei respective, numai acei privilegiaţi beneficiau de fondurile şi de timpul necesar pentru a le consacra acestui aspect futil al existenţei: stilul şic vestimentar. Societatea urbană era, practic, inexistentă în muzeele de istorie prin expresia ei cea mai elocventă - îmbrăcămintea. Nu acelaşi lucru se putea spune despre muzeele de etnografie unde secţiile de port popular erau cele mai dezvoltate şi mai spectaculoase. Este drept că România a beneficiat, până târziu, după mijlocul secolului al XX-lea, de o societate rurală bine conservată în matricea tradiţiilor, încă neafectată de aculturaţia ce, în ultimele două decenii ale aceluiaş veac, din cauza lipsei materiilor prime şi a infuziei masive de produse industriale, de serie, a modificat, radical, economia casnică şi, implicit, straiele cu specific regional. Astfel, printr-un program la nivel naţional, care începea cu desfiinţarea gospodăriei tradiţionale prin costrucţia de blocuri în care era concentrată populaţia rurală spre a fi redate agriculturii terenurile eliberate de vechile case şi se termina cu îmbrăcămintea stas a aceloraşi locuitori, se căuta distrugerea tradiţiilor şi nivelarea diferenţelor regionale. Dar, din acele muzee, un străin fără cunoştinţa realităţilor locale şi a rigurozităţii cenzurii politice, ar fi tras concluzia, total greşită, că aici era o ţară eminamente rurală, fără a afla de existenţa unei puternice societăţi urbane, veche de câteva secole.
Expoziţia de faţă evidenţiază tocmai acest aspect: rafinamentul societăţii urbane româneşti pe parcursul a 600 de ani. Câteva piese excepţionale de broderie şi croitorie din secolul al XVII-lea, descoperite în săpături arheologice efectuate în lăcaşuri de cult, la necropola unor mari boieri din Ţara de Sus (Probota), oferă măsura fastului aulic de la curţile domneşti. O suită de fabuloase anterie de cutnie şi cepchene cu ceaprazuri de fir , datând din veacul fanariot, continuă călătoria prin reşedinţele protipendadei locale. Acordurile cromatice din acel timp erau pline de rafinament şi încântau prin strălucirea lor pe toţi călătorii străini ajunşi pe meleagurile noastre. Pentru că aici se producea un melanj între moda stambuliotă şi cea occidentală, jupânesele şi jupâniţele moldo-valahe nefiind insensibile la curentele în vogă la Paris sau Viena, chiar dacă, în pofida averilor competitive, nu puteau – tot din considerente politice - să se împopoţoneze cu peruci pudrate şi rochii cu panere, ca ducesele şi contesele de la curţile Bourbonilor sau ale Habsburgilor. Aşa cum nota un britanic trecător pe aici: „Folosinţa costumului Europei civilizate ar fi considerată şde guvernul otomanţ o inovaţie la fel de primejdioasă ca şi adoptarea celor mai luminate vederi de politică modernă.” Dar boieroaicele ştiau să îşi garnisească toaleta cu articole aduse din acele ţări care le dădeau un aer foarte original.
Când, după 1830, s-a făcut pasul major către modernizare şi europenizare, doamnele românce nu erau cu nimic mai prejos faţă de contemporanele lor de aiurea şi, tot ce era nou în Oraşul Luminilor, ajungea, cu grăbire, la Bucureşti, Iaşi şi în oraşele mai însemnate ale provinciei – aspect sesizat, cu mult entuziasm, de aceiaşi oaspeţi veniţi din Apus care se simţeau ca acasă în strălucitoarele saloane unde erau primiţi.
În vitrine, evident, preodmină piesele de mare gală – rochiile şi pelerinele de bal, fracurile, ţilindrele, uniformele diplomatice sau cele de mare ţinută ale militarilor de diverse grade – purtate mai rar şi, în consecinţă, păstrate mai bine decât acelea care se uzau prin folosinţă curentă. Apoi, frecvente sunt toaletele tinerelor debutante, ce erau tezaurizate în cuferele sau şifonierele familiei ca amintiri ale primului bal sau a prezentării la Curtea Princiară/Regală. Purtătoarea crescând, rochia, boneta, pantoful sau capa nu mai corespundeau cu talia acesteia, dar părinţii şi ea însăşi nu se îndurau a sacrifica delicata toaletă încărcată de suvenirurile primului vals pentru a folosi dantelele sau mătasea la o altă roche ori, pur şi simplă, demodându-se, să o dea spre purtare cameristelor sau femeilor de serviciu. În expunere, atrage atenţia o minusculă pereche de pantofi din catifea vişinie brodaţi cu fir metalic şi perluţe – lungimea lor este de... 12 cm! Este greu de crezut că aceştia au fost purtaţi vreodată de cineva cu un picior la fel de mititel ca al Cenuşăresei, dar unele urme de uzură arată că au fost, totuşi, încălţaţi de o delicată copilă de boier.
O „paradă” a fracurilor de miniştri plenipotenţiari, cu abundente broderii de fir auriu pe piept, guler, manşete şi la cozi, şi bicornurile aferente, cu gansă de fir pe catifea neagră şi pene albe de struţ pe margini, oferă un excurs în istoria diplomaţiei româneşti. Pot fi astfel admirate uniformele lui Nicolae Kretzulescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alexandru G. Florescu, Theodor Emandi, Nicolae Titulescu şi Nicolae Petrescu-Comnen. Lângă toate este alăturată şi fotografia posesorului, purtând-o cu demnitate şi eleganţă. În preajma acestor exponate te-ai putea crede la o recepţie dată de vreo ambasadă ori la Balul Curţii Regale! Dar eşti rapid readus la realitate îndreptându-ţi atenţia la altă vitrină unde se află celebra pelerină albă purtată de Ion Heliade Rădulescu, poetul, gazetarul şi revoluţionarul de la 1848 – articol vestimentar ce i-a atras suspiciunile şi criticile camarazilor de luptă ce-l acuzau că ar intenţiona să se urce pe scaunul domnesc pentru că, în veacul fanariot, albul era nuanţa rezervată pentru straiele hospodarului. Iar el, învăluindu-se în acea pelerină romantică, era bănuit că pregăteşte publicul pentru momentul când se va încorona ca prinţ domnitor.
În punctul central al galeriei au fost plasate tronurile regelui Carol I şi al reginei Elisabeta. În vitrine apropiate se află câteva dintre tunicile Marelui Căpitan ca şi ale urmaşului său, regele Ferdinand I cel Leal, făuritorul României Mari şi două toalete ale consoaretelor lor. Alte câteva uniforme purtate în oştirea română de la Alexandru Ioan I – începând chiar cu tunica sa de maior de lăncieri moldoveni – până la regele Carol II, completează prezentarea. Au fost alese piese ce au aparţinut unor personalităţi marcante precum Alexandru Candiano-Popescu – capul revoluţiei de la Ploieşti, devenit, prin abilitatea capului ţării de a-şi apropia duşmanii, aghiotant regal –, dr. Carol Davila, Ecaterina Teodoroiu, generalii David Praporgescu, Constantin Prezan, Alexandru Averescu, Eremia Grigorescu şi chiar de la marele prieten al românilor, Henri Mathias Berthelot, comandantul Misiunii Militare Franceze (1916-1919).
Pentru ca tabloul modei să fie complet, nu au fost uitaţi nici reprezentanţii teatrului liric sau dramatic ale căror costume de scenă sau toalete personale şi-au găsit locul cuvenit: o jachetă de catifea cu pasmanterie fină şi un evantai al Adelinei Patti, o cunună de lauri oferită de publicul brazilian marii soprane Haricleea Darclée, două toalete ale Luciei Sturdza-Bulandra, mantia domnească purtată de Constantin I. Nottara când interpreta rolul lui Ştefan cel Mare în piesa „Apus de soare”, fracul lui Ion Finteşteanu şi smokingul lui Ştefan Bănică. Departe de a fi fost dictată de vreo modă ci doar de necesitatea adaptării la condiţiile aspre ale Antarcticei unde a făcut cercetări în echipa ştiinţifică a navei „Belgica”, parka lui Emil Racoviţă este expusă într-o vitrină. Prin prezentarea acestei haine simple, dar comodă şi călduroasă, alături de piesele marii eleganţe mondene i se aduce omagiul cuvenit marelui explorator.
Un cuvânt trebuie spus şi despre „arhitectura”, foarte inspirată, a expoziţiei, cu vitrine neadosate peretelui, ce pot fi înconjurate şi astfel dând posibilitatea publicului să vadă veşmintele din toate părţile, să admire croiul şi ornamentele în toată splendoarea lor.
Un foarte elegant catalog bilingv (română şi engleză), bine ilustrat şi cu studii de înaltă ţinută ştiinţifică a fost editat cu acest prilej. Pe lângă fişele de obiect, foarte riguros elaborate, mai conţine un util glosar de termeni specifici modei.
După vizitarea expoziţiei Haina face pe om. Şase secole de istorie vestimentară, savurând încă trăirile estetice suscitate de această călătorie în vremuri cu oameni eleganţi şi plini de gust, nu poţi să nu parafrazezi o veche zicală românească şi să nu murmuri, cu un zâmbet: „Zi-mi cum te îmbraci, ca să-ţi zic cine eşti!”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
