Observ ca societatea (nu stiu daca cea romaneasca, dar cea bucuresteana cu siguranta) a trecut la etapa urmatoare: reformarea institutiilor. As putea distinge trei mari etape post-decembriste in evolutia noastra fulminanta.
Prima este perioada mititicariilor. Mai tineti minte ce se intampla acum ani buni pe malul drumului? Desi inca nu era autostrada asta fascinanta Bucuresti-Brasov sau Bucuresti-Constanta - pe atunci erau drumuri mai inguste si mai putin bechtelizate, asa cum le lasasera sfintii comunisti. Apropo, mare dreptate a avut saracul Nicu cand a zis "N-apucati voi sa zugraviti cat a construit tata". Desi atunci l-am injurat cu totii. Revenind, acum vreo 20 de ani, pe malul drumului, pana la mare sau pana la munte (cine pe unde apuca), se intindeau acele focare de incendiu, de la distanta de kilometri se vedeau coloanele de fum de aveai impresia ca vin turcii si am aprins Baraganul sa-i oprim. De fapt, ascundeau niste gratare facute din bete de sudat si pe care intreprinzatorul bastinas incipient prajea o compozitie de puteai sa lansezi rachetele spatiale de la Cape Canaveral cu cat dioxid de carbon si alte alea erau amestecate cu zgarciurile de carne stricata. In ultimii 15 ani de dinainte de '89 oricum nu mai fusesera mici in Romania si nimeni nu le mai stia gustul, asa ca se putea vinde orice. De altfel, era o preocupare nationala, cand in primele sfarsituri de saptamana eliberate de munca patriotica si culesul porumbului si repetitiile pentru Cantarea Romaniei - poporul s-a repezit in natura si, bineinteles, a facut un mic. Toti cei care n-au pierit atunci din cauza micilor sunt astazi investitori onorabili, baza societatii romanesti, basescieni de vaza. Asta a fost calea regasirii drumului catre matca, dupa ani de creveti vietnamezi si sprot sovietic. Eu o numesc etapa cuisine incipiente.
Imediat a urmat perioada de dolce vita cand "investitorul" italian de varsta medie spre 70 de ani, din dorinta castigului unei pisicute localnice, incredibil de naiva in vremea respectiva, a deschis pizzeria, ca sa poata sa scape de Celestina din suburbia Romei. "Draga, am investitii in Romania, trebuie sa supraveghez dugheana de o pizza si jumatate pe luna". Asa s-a nascut epoca pizzeriilor, continuata organic prin degradarea pana la nivelul de fast-food american. Acum e foarte greu de hotarat ce a antrenat mai zdravan stomacul mioritic: mititelul bicarbonizat, aluatul de pizza carat din supermarketul de la marginea unui mare oras italian si lasat in portbagaj cu saptamanile sau rumegusul indesat in McBurger Chicken. De altfel, dilema marilor lanturi americane de fast-food in timpul crizei vacii nebune a fost sa aleaga intre a accepta drama vacii nebune si scaderea vanzarilor sau linistirea consumatorilor spunandu-le adevarul: hamburgerul in viata lui n-a vazut carne de vaca.
Progresul culinar de masa, deci nu vorbim de restaurante cu pretentii, a culminat recent cu aparitia bistrourilor à la fran'aise, un fel de mix intre boulangerie artisanale si bistrot. Sau, dupa cum bine scrie pe vitrina restaurantului din aceasta saptamana, Ici et La, "cafés + entrecotes". Nu-i bistro adevarat cel care n-are charcuterie, saumon fumé si un bucatar cu nume frantuzesc - Lucien Couturier, Philippe Quelquechose sau Robert de Quelquepart. Nimic de zis - sunt pete de culoare pe corpul bubos al unui Bucuresti lovit de pesta tranzitiei. Unele mai bune, altele mai puncte de desfacere pentru marfa ieftina de la supermarket, care la randul lui e si el frantuzesc. Cred ca este cel mai scump transport al unei materii prime de la Fourul de la marginea Bucurestiului pana la restaurant; daca l-ar fi adus in Ferrari condus de Schumacher si tot nu s-ar fi inzecit pretul feliei apoase de sunca de Praga, al unei branze de capra beton (adica foarte tare, nu foarte buna) si al bucatelelor de prosciutto, care, din cate ni s-a explicat, e mezel tipic frantuzesc. Dragalasa de angajata, prinsa la inghesuiala de criza economica, inca nu s-a obisnuit cu frantuzismele traditionale - asa a ajuns branza lor, in loc de hai bre, camambre.
Dar trebuie sa recunosc ca supa de ceapa, pentru standardele unui bistro, a fost foarte buna. Supa de pui, insa, a fost ori o ciulama, ori mancare pentru bebelusi cu nu stiu cate legume pasate in ea. Cat despre entrecote de boeuf, bate majoritatea antricoatelor din restaurantele de fite din Bucuresti. Bun si somonul, cartofii prajiti - impecabili, iar sosul bearnez, atat de bun cat poate sa fie un sos proaspat iesit din tub.
E locul de iesire la pranz pentru sclavii multinationalelor. Ce ti-e si cu libertatea asta… Acum inteleg de-abia demersurile Isaurei de a strange bani pentru scrisoarea de eliberare. Deci pentru acesti iluzionati locul e perfect. Desi, dupa parerea mea, nici macar managerasii sau manageroii nu merita tratati cu privelistea solutiei de dezinfectat cocotata la loc de cinste pe bar - dar probabil sunt iminentele stangacii ale inceputului de drum bistroian in Bucuresti.
La desert, insula plutitoare e mai de Herastrau, nu L'Ile de la Cité, dar merge, iar crema de zahar ars e chiar foarte buna. Spre deosebire de profiterol, pe care nu vi-l recomandam cu niciun chip. Altfel, dorinta patronului de a face un loc putin mai altfel in mijlocul capitalei e de apreciat. Meniul e scurt dar decent, iar la iesirea din criza va fi probabil in pole position pentru atragerea clasei de mijloc care se va dezvolta pana atunci.
Str. Mendeleev nr. 43.
Rezervari la: 0763 504 724
