„Să-ţi vând un pont!“ este, probabil, una dintre expresiile – folosite în mediul de business, dar nu numai – specifice culturilor din toată lumea. Cele mai bune surse de inspiraţie sunt, de cele mai multe ori, oamenii de lângă noi, aşa că După Afaceri Premium dă sfară în ţară şi îi pune pe reprezentanţii din lumea businessului în faţa unor provocări mai puţin stresante decât cele din viaţa de zi cu zi a afacerilor.
Cine spune că, dacă au trecut sărbătorile, a trecut şi pofta de a naviga printre fel şi fel de preparate, care mai de care mai ispititoare? Mai ales printre cele dulci şi aromate, care sunt cunoscute pentru că dau culoare zilelor de început de an, în care totul pare că se urneşte mai greu. Pentru acele zile în care ne împotmolim uneori, am provocat cinci oameni din mediul de business să se gândească la desertul lor preferat şi să ni-l descrie cât de bine pot ei, astfel încât să ne stârnească pofta şi să ne dea imboldul să dăm fuga la cofetărie. Sau în bucătărie, pentru cei mai îndemânatici.
Alina Sudriu, fondatoarea atelierului de cofetărie Grace Couture Cakes: „În copilărie, desertul meu preferat a fost prăjitura de casă numită «Zi şi Noapte», cu un blat cu cacao tip brownie şi deasupra un strat de bezea albă. Era prăjitura pe care mama o făcea cel mai des, la cererea mea, nu neapărat cu vreo ocazie specială sau de sărbători. Nu am însă amintiri speciale de atunci legate de prăjiturile clasice din cofetării, acelea nu au fost niciodată preferatele mele. Am început cu adevărat să iubesc şi să apreciez prăjiturile atunci când am descoperit, călătorind, deserturile moderne din Paris, din categoria «haute patisserie», mult mai pe gustul meu şi care au fost inspiraţia pentru lansarea Grace Couture Cakes în România. Am simţit însă anul acesta (2022 – n. red.) dorinţa de a mă întoarce la unele dintre cele mai iubite prăjituri de cofetărie ale generaţiei mele, amandina şi savarina, reinterpretând reţetele clasice şi adaptându-le la gusturile şi aşteptările de acum. În portofoliul de deserturi Grace Couture Cakes se regăsesc astăzi «Savarine au Rhum», o savarină însiropată cu rom şi cu cremă de fistic şi frişcă naturală, şi «Amandine», o prăjitură cu blat cu cacao, sirop cu ciocolată gold, rom şi cremă de cacao, amândouă create folosind ingrediente naturale de cea mai bună calitate, amândouă cu succes fantastic.“
Bogdan Doltu, antreprenor, cofondatorul brandului alimentar Fezandate de Moşie şi al diviziei de catering şi food Maidan: „Deserturile mele preferate erau checul şi cozonacul. Checul pentru că adoram să mă lupt cu castroanele de cremă cu ou bătut şi zahăr, de fiecare dată mama îmi lăsa pe castron puţină compoziţie, să am satisfacţia de a avea ce devora. Cozonacul cald este de departe cel mai bun desert care a existat vreodată. Proaspăt scos din cuptor, aburind şi fierbinte. Să ardă un pic, să te chinui să-l mănânci. :) Din păcate (în copilărie – n. red.), se făcea doar de sărbători, de Paşte şi de Crăciun, dar erau momentele preferate.“
Ioana Suhan, fondatoarea cafenelei Dulcipass din Bucureşti: „Eu am stat foarte mult cu bunica mea în copilărie şi îmi aduc aminte că îmi făcea minciunele, aşa cum se numesc în Moldova. Am aflat ulterior că li se mai spune ciurigăi, uscăţele sau fundiţe. Bunica făcea mereu bunătăţi pentru nepoţii ei, dar pe acestea ni le pregătea cel mai des, pentru că sunt uşor de realizat şi necesită puţine ingrediente. Era acel desert rapid care ne potolea pofta de dulce. Eu fac parte din generaţia care, în copilărie, nu avea acces la foarte multe ingrediente pentru deserturi, ca acum. Nu găseam frişcă naturală, nu găseam ciocolată cu un conţinut ridicat de cacao, nu găseam mascarpone, cremă de brânză şi multe altele sau, dacă le găseam, nu mereu ne permiteam să le cumpărăm. Majoritatea deserturilor noastre erau pe bază de aluaturi – gogoşi, cornuleţe, cozonac, clătite. Prăjiturile cu creme şi torturile le cumpăram de obicei de la cofetărie. Mie îmi plăceau gogoşile sau orice alt aluat prăjit, asa cum sunt şi aceste minciunele. Erau mai crocante decât gogoşile, dar la fel de gustoase şi de aromate.“
Daniela Staicu, cofondatoarea magazinului cu branduri sustenabile ALTRNTV din Bucureşti: „Desertul preferat din copilărie este prăjitura cu vişine preparată de mama mea, Gabriela, la noi în bucătărie. Îmi amintesc că de fiecare dată ne convoca pe mine şi pe fratele meu să o ajutăm şi să scoatem sâmburii din vişine, în timp ce ea pregătea aluatul. Cred că dincolo de mirosul prăjiturii când se cocea şi urmărirea atentă a cuptorului ca să vedem când este gata de scos şi «să nu se ardă», cum se întâmpla cu cuptoarele de atunci, îmi plăcea să o urmăresc pe mama când pregătea aluatul. Îmi plăcea să fiu cu ea în bucătărie, în acel miros plăcut de prăjitură şi în căldura făcută de cuptor. Bineînţeles că nici nu o scotea din cuptor şi dispărea o bună parte din ea, chiar dacă era fierbinte. Aşadar, de fiecare dată când văd această prăjitură undeva, e ca o călătorie printre momentele frumoase în bucătăria unui apartament cu două camere din Ploieşti şi o călătorie printre amintirile cu mama mea.“
Oana Udrea, proprietara punctului gastronomic local Meşendorf 65 din judeţul Braşov: „Desertul copilăriei mele, la care mă gândesc cu mult dor şi cu mare respect, a fost laptele de pasăre, rigoarea transilvană a dulcelui pufos şi cremos. Ni-l făcea bunica de la Ocna Sibiului (Maia, cum îi spuneam noi), destul de rar şi întotdeauna pe neaşteptate, cu o cadenţă doar de dumneaei ştiută. Nu era legat de vreo sărbătoare şi nici măcar de sfârşitul de săptămână, îmi amintesc doar că veneam de la şcoală şi, ca prin minune, după masa de prânz, Maia scotea din frigider desertul rece ca gheaţa care mă însenina şi îmi umplea inima de bucurie, indiferent de cât de grea sau complicată ar fi fost ziua până atunci. Era dulce doar cât trebuie, găluştele de albuş erau pufoase şi nu prea mari, cât să le dai gata din două-trei îmbucături, nu înainte de a încerca - mereu şi mereu - să le scufunzi în sosul mătăsos, în încercarea de a face să dureze plăcerea. Nu îmi amintesc să o fi văzut pe Maia gătind laptele de pasăre, dar ştiu că ţinea foarte tare la ce punea în el. Laptele şi ouăle trebuia să fie de ţară, să aibă gust, altfel nici nu se apuca de treaba asta. Nu înţelegeam pe atunci de ce, dar dumneaei se necăjea dacă nu avea de ales şi uneori, din dorinţa de a face totuşi pe plac copiilor şi nepoţilor, făcea concesii care apoi o nemulţumeau teribil. Îmi place să cred că de la ea a ajuns până la mine, trecând şi pe la mama, încăpăţânarea de a găti puţin şi bun, doar cu ce se cuvine. Gătesc de multe ori feluri învăţate de la Maia şi Mama, am reuşit în timp să recuperez gustul mâncărurilor aşa cum mi-l aminteam. Laptele de pasăre e însă o excepţie; mi-e aşa de drag şi îmi trezeşte amintiri atât de profunde că l-am făcut extrem de rar şi niciodată la punctul nostru gastronomic, pentru că mi se pare că nu pot să îl duc la nivelul bunicii. De vreo două ori l-am comandat la restaurante, aici sau aiurea, fără a reuşi însă să mă bucur de el cum speram. M-a surprins totuşi o versiune pe care am găsit-o în sudul Franţei, unde sosul – o bază clasică, pe care o aromau apoi cu sirop de zmeură, de fistic, de alune de pădure, caramel sau de ciocolată, toate făcute în casă – era servit separat în sticluţe, să poţi testa şi alege.“
