Până în această vară nu mai fusesem niciodată în Grecia. Era una dintre acele destinaţii pe care încercam să le evit, aşa cum este şi cazul Turciei sau al Bulgariei, care în ultimii ani au fost complet cucerite de românii căutători de comori all inclusive.
Poate că trecea şi anul acesta şi ajungeam şi eu în sfârşit în Portugalia, dar ne-am strâns mai mulţi, preţul era acceptabil aşa că am decis să mergem în Zakynthos. Într-o vacanţă de opt zile mă gândeam că voi avea o grămădă de timp de odihnă, că doar ce altceva era de făcut pe o insulă destul de mică? De când m-am întors acasă însă, dorm încontinuu pentru că acolo mai mult de şase ore pe noapte nu am pus capul pe pernă.
Prima împresia nu a fost deloc încurajatoare. Insula pare destul de prăfuită, florile începuseră să-şi piardă din culori, căldura era destul de mare, iar hotelul nostru de trei stele transformate pe drum în trei scoici nu promitea nimic bun. Împovăraţi de acest pesimism ne-am grăbit să luăm două excursii organizate de agenţia de turism cu care venisem, excursii pe care mai târziu aveam să le regretăm amarnic pentru că erau mult mai scumpe faţă de ceea ce ofereau agenţiile locale. Noroc că la una am putut renunţa, primind banii înapoi.
Acesta ar fi primul sfat către orice om care pleacă în Zakynthos cu o agenţie de turism: nu luaţi nicio excursie prin intermediul acelei agenţii, nu închiriaţi maşini prin intermediul agenţiei, pur şi simplu spuneţi nu la orice are de oferit agenţia. Totul este mai ieftin pe cont propriu şi ajungi la concluzia că încearcă să facă mai mult profit pe urma ta românii decât grecii de acolo.
Însă după o zi de plajă şi câteva beri Mythos reci ne-am mai deşteptat, am închiriat a doua zi o maşină şi am început să descoperim insula care nu ne crease cine ştie ce impresii.
Prima destinaţie a fost locul de unde se vede golful Navagio de sus. Navagio este poate cel mai cunoscut loc din Zakynthos, acea plajă mică pe care se află epava unui vapor iar apa este atât de albastră încât nimeni nu poate crede că photoshopul nu şi-a făcut de lucru cu pozele din acest loc. Ei bine, nu există niciun pic de photoshop. Totul este real. Nimic nu este trucat. Este unul dintre acele locuri în care rămâi fără cuvinte şi în care încerci să-ţi storci mintea după nişte explicaţii foarte pragmatice pentru ceva care pare ca un vis. Jos erau ancorate fel şi fel de barcuţe iar oamenii se vedeau ca nişte furnici pe plaja din pietre albe. Cred că am stat acolo într-un balcon construit deasupra stâncilor preţ de zece minute fără să mă mişc. Doar mă uitam în gol şi nu-mi venea să cred. Impresia această de supriză este creată de tot drumul până la Navagio. Pe insulă sunt nişte străzi incredibil de înguste, grecii nu s-au obosit să pună bare de protecţie pe marginea prăpăstiilor iar în anumite zone nu vezi nimic în faţă câteva secunde după care ţi se aşterne valea extrem de abruptă. Gol în stomac după gol în stomac. Opreşti maşina, faci câţiva paşi, ajungi în locul de unde se vede Navagio de sus. Alt gol în stomac. Te uiţi în jos şi ţi se pare că ai sub tălpi cel mai senin cer pe care l-ai văzut vreodată, un cer lichid. Zakyhnthos deja nu mai era o dezamăgire.
Am mers mai departe până aproape de Porto Vromi. Am dat de un golfuleţ în care pluteau câteva bărci şi în care am făcut o baie rapidă. Asta este frumuseţea unei insule. Oriunde poate fi plaja ta, colţul tău de paradis. Oriunde poţi să ai intimitate. Momentul culminant al zilei nu a fost însă nici Navagio, nici satele înguste, ci Limnionas. Drumul e la fel de neprietenos. Parcă trebuie să treci de un anumit obstacol ca se ajungi în locurile cu adevărat frumoase. Când am oprit motorul, ne căutam din nou răsuflarea prin parcare. Limnionas este un alt golf al Zakyhthosului, albastru ca cerul, în care se văd peştii cum înoată, încadrat de stânci albe pe care cresc brazi verzi şi care este păzit de o tavernă cu o mâncare ca petru zei.
Peştele ţi-l poţi alege singur. Înainte vin feliile de pâine calde şi cu untul bun. Apoi antreurile. Tzatziki stropit cu ulei de măsline. Apoi creveţi în sos de feta cu roşii, apoi roşii umplute cu orez gustos şi ciuperci, apoi pepene roşu şi rece din partea casei. Cu greu ne-am mai putut ridica de la masă dar apa albastră ne chema. Cred că ne-am scaldat câteva ore bune şi am stat la soare ca nişte şopârle după care am plecat în ultima destinaţie a zilei: apusul de pe plaja Keri. Se zice că este unul dintre cele mai frumoase, după cel din Santorini. Este adevărat pentru că atunci când am ajuns noi erau zeci de oameni care aşteptau acelaşi lucru: să cadă soarele în mare.
Într-o altă zi am plecat în căutarea broaştelor ţestoase pe plajele din Laganas. Zakynthos este locul celebrelor Caretta Caretta iar plajele unde ele îşi depun oăle sunt protejate prin lege dar mai ales sunt protejate de oameni. Prezenţa cuiburilor este semnalată prin nişte construcţii de lemn, nu ai voie să-ţi înfigi umbrelele de soare pe acestă plajă, nu ai voie să construieşti castele de nisip iar după ora 9 nu ai voie nici măcar pe plajă. Pentru că plaja nu este a ta, este a lor, a ţestoaselor, şi este mai bine aşa. Nu am văzut însă nicio ţestoasă dar ne-am intersectat cu ele când am luat o barcă numită the Yellow Submarine prin care teoretic puteai să vezi pe sub apă. Al doilea sfat de-al meu este să nu luaţi niciun submarin, ci o barcă normală, pentru că oricum nu vedeţi nimic sub apă. Singura dată când puteai vedea o ţestoasă era când ieşea afară să ia aer.
Un alt lucru care merită făcut este să închiriezi o bărcuţă cu un şofer pus la dispoziţia ta mereu care să te ducă prin Grotele Albastre şi care să te lase să înoţi în apele azurii din golful Navagio. Când am luat noi bărcuţa a fost ultima zi în care s-a putut vizita Navagio, după aceea venind o furtună care a ţinut cam două zile. Am avut noroc, dar nu am stat foarte mult la epavă de teama valurilor. L-am rugat însă pe Andreas, comandatul nostru, să ne ducă pe o plajă oarecare pe care o ochisem din bărcuţă. Zis şi făcut. Am aruncat ancora şi acolo am stat jumătate de oră într-un loc care era aproape al nostru, dacă nu erau şi trei englezi căutători de linişte cărora le-am cam stricat planurile.
Nu am fi dat de Andreas dacă nu am fi făcut cunoştinţă cu un român, patronul unui restaurant din staţiunea în care eram noi cazaţi, Alykanas, care trăia de 15 ani acolo cu familia sa. Tot el ne-a dat alte multe ponturi bune de locuri ascunse de orice ghid turistic. Acesta este un alt sfat. Cele mai bune locuri de văzut, cele mai frumoase taverne nu le descoperi singur decât cu mare noroc. Un om de-al casei, ca să spun aşa, are toţi aşii în mânecă şi ţi-i dă gratis. Tot ce trebuie să faci este să întrebi.
Am ajuns şi în Zante, capitala insulei, în portul Sfântul Nicolae, în fel şi fel de sate cu uşi albastre şi cu flori roşii, dar dacă ar fi să aleg două lucruri pentru care m-aş întoarce ar fi o baie la Limnionas şi masă bună la taverna El Greco. Patronul de aici era un grec solid, burtos, cu barbă mare şi cu o voce groasă, dar cu un zâmbet incredibil. Acel zâmbet de om bun. A dat noroc cu noi toţi înainte de a ne aşeza în taverna lui cu scaune albastre de lemn. Au urmat antreurile din partea casei, pestele prăjit, musacaua, scoicile, salata grecească, cireşele reci şi caisele bune la desert. Aş mai avea un sfat dacă ajungeţi pe această insulă. Uitaţi de orice noţiune legată de siluetă. Se poate slăbi foarte bine şi în România, dar gândul la musacaua nemâncată, la salata grecească refuzată, la scoicile lăsate în farfurie, peştele dat la o parte, vinetele ignorate sau tzatzikiul irosit poate să te bântuie mereu.
Îmi dau seama pe final că nu am zis nimic de criză. Sunt câteva indicii. Sunt clădiri multe neterminate, dar Andreas, comandantul nostru ne-a spus că turişti sunt la fel de mulţi, şi mai ales britanici care fug de ploile lor interminabile. În rest, nimic nu vorbea despre ce se întâmpla în acele zile la Atena. Oamenii erau liniştiţi, amabili, nu se muncea între 12 şi 5 iar din câte taverne am încercat, cred că numai în două, trei am primit la final şi un bon de casă. În rest, nota era scrisă de mână, iar taxele inexistente. Sunt şi acestea nişte indicii pentru ce anume a determinat criza. Tot un român ne spunea că el muncea acolo şase luni pe an, cât durează sezonul. Pentru restul timpului el primea ajutor de şomaj pentru că munca sa era considerată sezonieră. El însă muncea şi în restul lunilor, în fel şi fel de locuri, dar ajutorul de şomaj era binevenit. Românul care trăia acolo de 15 ani şi care a fost cel mai bun ghid pentru noi ne-a spus odată: Ce e pe continent, nu este şi pe insulă. Sunt două lumi diferite. Avea dreptate, pentru că după opt zile fără televizor, când am ajuns acasă şi am văzut ce este la Atena puteam să jur că nu fusesem în Grecia.
