Unul dintre bonusurile traiului in Romania este faptul ca nu ai nici cea mai mica idee ce-ar putea sa aduca ziua de maine. Spre deosebire de plictiseala care trebuie sa-i chinuie pe de-alde elvetieni, luxemburghezi sau austrieci, unde totul e foarte bine asezat, la noi suspansul e mereu la maxim: oare cine o sa candideze? Cine o sa se mai alieze? Ce masuri o sa mai ia guvernul ca sa ne scoata din criza? Apropo de asta, mi-am amintit de povestea cu barza care zbura cu un batranel in cioc. La un moment dat, mosul o intreaba: „Auzi, nu crezi ca ne-am ratacit?" Asa e si cu pachetul anticriza de la noi - cred ca s-a ratacit, altfel nu-mi explic de ce in alte tari a fost votat, aplicat si deja se vad niste efecte, iar noi inca asteptam barza.
Dar e bine pentru ca suspansul alunga plictiseala. Si cine stie ce ne mai aduce vara asta, care pana acum a fost cam prea blanda pentru gustul nostru. E drept ca ne mai agitam putin cu Prima Casa samd, dar cred ca
adrenalina de-abia la toamna vine. Cand dragii nostri de politicieni, ca sa-si revina dupa traumele vacantelor prin locuri exotice, or sa aiba din nou initiative. Problema la noi e ca fiecare are initiativa lui - sali de sport, catedrale, pasajul de la Marasesti, iar acum Prima Casa. Nimanui nu-i trece prin minte sa incerce sa continue proiectele predecesorilor, pentru ca atunci unde ar mai fi gloria? Cine i-ar mai pomeni? Fiecare vine cu cate o idee salvatoare, iar tot ce-a fost inainte trebuie aruncat. Daca faceau si americanii asa, acum cred ca ar avea 2.000 de kilometri de autostrada, de la Los Angeles la San Diego. Daca ma gandesc mai bine, cred ca pe undeva se invarte naucita de vreo 20 de ani o barza ratacita, cu autostrazile noastre in cioc. La noi, fiecare trebuie sa descopere piatra filosofala - mai putin aceia care plagiaza tot ce se poate. Se vede clar ca ne-am 
ratacit, ne-am pierdut reperele, iar coalitia asta impotriva naturii functioneaza pe principiul „niciodata nu intorc spatele unui prieten, pentru ca n-am atata incredere in el".
Dar e bine, e cald, ne-a fiert toata apa din cap, iar la doua-trei zile mai da cate o rapaiala de ploaie cat sa tina ocupati salvarile, pompierii, oamenii care au avut inspiratia sa se mute in Bucurestii Noi si acum scot apa din subsol cu ligheanul etc.
Toate astea palesc insa cand intri intr-un restaurant bun, mai ales daca se afla acolo unde nu te-ai astepta. Cum e cazul locului denumit Aroma de Acasa, un restaurant frumos, elegant, bibilit, placut decorat, curat, aerisit si luminos, plasat deasupra unei piete agroalimentare. Ceea ce pe de o parte mi se pare foarte inspirat, avand in vedere ca o mare parte din materia prima e foarte la indemana. Marturisesc ca am intrat cu oarecare prejudecati, care insa mi-au fost imediat spulberate de aerul placut al locului si de coloana sonora, care departe de a expune slagarele verii, era un potpuriu foarte calmant de muzica pe care eu o numesc „fuego de la passion". Adica un Carlos Alberto sau Juan Miguel care susura si toarce calin, numai bine ca tu sa poti inghiti fara noduri. Ce-i drept, locul se afla intr-un cartier nici istoric, nici turistic - e mai pentru popor, cu piata respectiva, fara casutele cochete din alte zone ale Bucurestilor, cu blocuri mamut si mult beton. Dar Aroma de Acasa e o oaza de liniste printre blocurile proletare. In primul si in primul rand, nu da impresia de ieftineala, ci de respect pentru client si bun-simt. Peste multi ani ne vom da seama ca nu putem sa iesim din dezastrul asta decat prin tone de bun-simt, pe care de altfel nu-l avem si ar trebui sa ni se impuna. Sa ne prinda si sa ne trateze cu forta de nesimtire si tupeu.
Asa filosofam eu pe cand mancam cel mai bun carnacior de casa, umplut cu cascaval afumat si bine rumenit, niste ciuperci la gratar cu putintica afumatura, cascaval pane si ficatei de pasare. Asta pe post de antreu. Dupa care a venit ciorba - ca e de vacuta sau de pui, e nemaipomenit de gustoasa. Am observat ca multi bucatari creeaza adevarate opere de arta in farfurie, dar gustul nu e pe masura impresiei estetice. La Aroma de Acasa, bucatarul nu stiu cum face, dar mancarea are gust, domnule. Nu te lasa pana nu termini tot din farfurie. Ca de exemplu tartarul de somon, ditamai portia de carne roz si satioasa, pe care colegul nu s-a lasat pana nu a terminat-o. Daca fiecare casa ar avea carnat din asta cu cascaval, la intrarea in tara ar scrie Elvetia. Dar nu e cazul, bineinteles. Pervertirea e maxima - am auzit si sunt convins ca asa e ca taranul roman
harnic si destpt si bun si iubitor de glie e amendat de catre autoritatea de supraveghere a agriculturii pentru ca produsele cu care isi improasca rosiile ca sa-i creasca mai repede si mai mari ar bate orice Robin Cook - numai chimicale.
La Aroma de Acasa nu-s chimicale, ci doar mancare gustoasa. Mi-am dat seama ca atunci cand imi place ceva si locul ma inspira, mananc hulpav, repede, nu care cumva sa-mi ia cineva mancarea. Asa am facut si la Aroma de Acasa, si e si greu sa faci altfel, avand in vedere ca papanelele, de care nu mai auzisem niciodata, inseamna bucatele din cea mai frageda si mai bine facuta carne de vitel, cu tot soiul de mirodenii, de la cimbru la usturoi.
In fiecare restaurant e ceva care imi atrage atentia insa, pe care il declar specialitatea locului, acel fel de mancare care merita singur o vizita - aici e clar vorba de carnatul cu cascaval.
La desert, clatitele cu dulceata de cirese sunt bune, dar mai buni parca sunt papanasii - fragezi, crocanti, pufosi si cu multa smantana. Care merg de minune cu fuego de la passion. Daca ne-ar ajuta geografia, ar trebui sa fim vecini cu popoarele insulare de prin Caraibe cu care suntem foarte asemanatori - la fel de lenesi, indolenti, cantareti, telenovelisti.
Revenind la Aroma de Acasa, e un restaurant unde merita sa mergeti daca va rataciti prin zona, ca barza, dar cred ca e bun si pentru oamenii de la blocurile din jur, sa-si aduca aici nevasta decat sa o lase sa gateasca la +80 de grade in cutia de cel mult 65m2.
Pe de alta parte, i-as recomanda chelnerasului ca atunci cand vede ca suntem spre sfarsitul desertului sa nu se sfiasca sa ia ramasitele de la antreu de pe masa. Si tot lui as vrea sa-i transmit ca, oricat de excentric as fi, nu mi s-a intamplat pana acum sa doresc sa mananc clatite, iar apoi saramura de pui.
