La restaurant cu Peter Imre: Poemul din Parcul Carol

7 sep 2007 Autor: Peter Imre

Saptamana asta am ajuns intr-o zona unde cred ca am calcat de vreo 4-5 ori in toata viata mea, dar m-am bucurat, pentru ca asa am observat ca mai are si tara asta o bucatica de istorie. Adica nu au fost demolate chiar toate casele vechi si coltisoarele cu parfum de epoca trecuta pentru a face loc minunatiilor arhitecturale din sticla si betoane.
E drept ca zonele istorice sunt in proportie de 90% lasate in paragina, in speranta ca poate se simt si pica singure, ca sa poata face loc betonului si sticlei despre care vorbeam. Dar, pana atunci, macar mai exista locsoare pe unde te poti plimba asa cum faceau bunicii nostri pe la 1900 si chiar si in perioada interbelica. Si pe atunci chiar aveau ce admira prin Bucuresti. Pentru ca a existat o vreme cand Romania avea oameni de stat cu viziune si care au reusit sa faca in perioada sau in epoca lor lucruri de care neamul romanesc poate sa fie mandru si astazi. Sigur, nu e cazul oamenilor de stat din prezent. Pe politicienii de astazi nu-i paste pericolul ca istoria sa-i tina minte. Maxim pe baiatul ala de l-au inchis in America: Raj Tunaru. Ce nume predestinat pentru epoca noastra. E un substantiv comun care reprezinta clasa politica. Toti sunt niste tunari. Nici macar n-as indrazni sa-mi cer scuze de la exceptii, pentru ca sunt prea putini si se stiu singuri.
Toate gandurile astea mi-au venit cand am trecut pe langa Parcul Carol ca sa ajung, prin tunelul timpului, intr-un loc care dateaza dintr-o epoca apusa, dar care a fost, probabil, una dintre cele mai frumoase ale neamului. La urma urmei, parcul a fost numit dupa un conducator sub care ne-am castigat independenta, am castigat Dobrogea, am construit primele universitati, primul pod peste Dunare, am redresat economia si am intrat in epoca moderna. Tot in acea perioada a inflorit si viata culturala, iar regele nu era nevoit sa specifice cate locuri trebuie lasate libere la concertele de muzica clasica.
Fiind vorba de o epoca asa glorioasa, cred ca-mi poate fi scuzat puseul de paseism care m-a scuturat din momentul in care m-am gasit langa Parcul Carol si am inceput sa ma gandesc cum ar fi aratat astazi neamul si tara romaneasca, daca n-am fi fost atat de ghinionisti. Probabil ca Bucurestiul ar fi avut mai multe cladiri precum hotelul Carol Parc, ai carui proprietari au avut inspiratia sa restaureze o vila superba, cocotata in varful dealului care se inalta de-a lungul parcului. Vila e de un lux care astazi nu mai exista. Ca sa intelegeti despre ce vorbesc si sa va asigurati ca nu exagerez, v-as recomanda sa mergeti sa vedeti cu ochii dumneavoastra. Eu ma bucur ca acest minipalat nu a incaput pe mainile unor intreprinzatori care sa-l desfigureze cu ideile lor despre design si ca a fost atat de bine reconditionat incat a revenit la gloria de odinioara. Nu stiu cui i-a apartinut, dar cred ca si proprietarii initiali tot intr-o asemenea atmosfera de eleganta demna organizau "soarele" si isi intretineau invitatii causeuri.
Parchet masiv, tapet din matase in nuante calde, dar si sobre, lambriuri, draperii grele din materiale pretioase, combinatii de culori odihnitoare, totul e binegandit. Iar restaurantul - Poem, chiar e o poezie, cu fete de masa din brocart, farfurii patrato-sinusoidale ale caror colturi unduite par sa-si ia zborul, ornamente putine, dar foarte bine alese si, mai ales, nici picior de branding. Totul e liber de reclama, de la meniul echilibrat pana la absenta oricaror materiale promotionale, indiferent cat de subtile ar fi ele. La lumina lumanarilor albe din sfesnicele de argint te uiti in irisul ochilor iubitei tale si te gandesti cu excitatie la ficatul de gasca ce urmeaza. Dar te uiti si la pardoseala de marmura si la candelabrele de cristal, opulente, dar deloc tipatoare. E incantatoare si terasa restaurantului, in stilul spaniol. Pacat de zidul care o inconjoara si care inseamna ca mesenii nu pot cina al fresco bucurandu-se in acelasi timp de ceea ce este probabil cea mai frumoasa priveliste din Bucuresti.
Cand stai la masa in restaurantul asta te astepti sa intre regele Carol si regina Elisabeta, pentru ca locul e de o eleganta aristocratica, foarte potrivita pentru cei care doresc lux adevarat, dar poate nu tocmai pe placul noilor bogati, adeptii belsugului evident. Pentru mine e absolut incredibil ca mai exista asa ceva in Bucuresti. La inceputul anilor '90, am avut de cateva ori ocazia sa particip la asa-numitele receptii de pe vremea respectiva de la Palatul Elisabeta, unde arhitectura si mobilierul care mai ramasesera trimiteau cu gandul la epoca interbelica. Dar faptul ca Guvernul era proprietarul locului facea ca ciorba de burta sa nu dea atat de bine in context. Plus ca erau receptiile acelea ieftine unde incepeam sa ne obisnuim cu capitalismul infiorator, unde veneau doamnele la pranz in rochie de seara si unde, in salonul regal, se serveau carnaciori oltenesti bine prajiti si bulete de cascaval.
La Poem, din fericire, totul e elegant, grandios, luxos, in contrast cu micimea zilelor noastre, a politicienilor. N-as lasa pe niciunul dintre ei sa intre aici pentru ca ar strica locul. Cred ca in marile capitale europene, de la Londra la Roma, gasesti asemenea case, restaurate si aristocratice. Bineinteles ca nu sunt destinatii pentru turismul de masa - daca vrei sa mergi cu autocarul la Roma si apoi sa mai cheltuiesti vreo 200 de euro pe sejur, atunci nu e genul de hotel sau restaurant spre care sa te indrepti.
Pentru inceput ne-au adus paine facuta in casa, adapostita intr-un cosulet cu baldachin de voal, pe care am uns-o din belsug cu unt frecat cu verdeturi. Ca antreu, bibanul de mare glazurat in miere, pe piure de broccoli si varza chinezeasca, a fost excelent. Toate ingredientele am observat ca sunt alese cu o atentie extraordinara la detaliu - afinele si coacazele parca sunt boabe de struguri, branza Camembert vine direct din pivnitele din Normandia, iar pestii sunt alesi pe spranceana, dupa care din cel mai bun peste se selecteaza cel mai bun file. Prin urmare, nu e nicio mirare ca portia de Camembert pane a fost excelenta - un strat crocant destul de grosut, care ascundea navala cremoasa si fierbinte a branzei nobile. Cu dulceata, e perfect.
Eu am ales ficat de gasca, dupa parerea mea una dintre cele mai nobile mancaruri daca e facut cu pricepere. Aici e facut cu mare pricepere. Cremos, dulce, face cunostinta cu tigaia doar cat sa prinda o culoare bruna si un aspect lucios, ca si cum si el ar fi tras prin miere, ca bibanul. Pana si marul care e pe post de garnitura a fost ales in asa fel inca sa fie mai aromat si sa complementeze gustul ficatului.
As avea totusi un comentariu - locul e atat de frumos si bucataria atat de buna, incat chiar nu e nevoie sa ne intrebe chelnerul din doua in doua minute daca ne place. Asta dateaza dintr-o epoca in care sansele erau 50/50.
Ca sa revin la meniu, unii sunt incantati de listele de vinuri. Eu - de lista de ape minerale care cuprinde sortimente de pe muntele Fiji si pana la Duchay. Se vede ca fiecare detaliu e gandit - de unde aduc ceaiul si apa minerala, optiunea de a transforma unele mancaruri in varianta vegetariana, avertismentul cu privire la mancarurile crude de genul carpaccio. E clar ca proprietarii au vazut si alte meleaguri, nu numai Mamaia si Predeal. E un loc asa placut si elegant ca am si uitat de politicieni. E o evadare intr-o alta epoca.
Si eu am evadat putin intr-o alta perioada (desi nu asa indepartata), amintindu-mi ca anul trecut pe vremea asta mi-am pierdut libertatea, cand am fost luat de barbat de o eleganta doamna care de atunci mi-a mai dat lectii de cum se folosesc cutitul si furculita. Asa ca acum nu ma mai simt asa stingher in restaurante din astea elegante. Inainte nu indrazneam sa merg decat la locurile gen Sorley, pentru un carnat crocant si cartofi piure.
Acum ma aventurez sa mananc ficat de gasca la Poem. Nu-mi mai atarn coltul fetei de masa de gat pe post de servet si nici nu-mi mai sterg chelia cu servetul pe care mi l-au pus in farfurie la inceput de am crezut ca e prosop. Asta se numeste progres.
La felul doi am incercat vita regala, in sos de vin, foarte frageda si aromata, iar piureul de pastarnac care o acoperea e nu numai original, ci si foarte gustos. Puiul umplut cu mozzarella, rosii uscate si busuioc, invelit in sunca de Parma si servit cu sos de mango suna foarte complicat si pretentios, dar nu e decat delicios. La risotto abia mi-am dat seama ca totusi bucataria de la Poem e la inceput si ca mai are nevoie de un acord fin. Sunt convins ca elementele care o vor transforma intr-un restaurant perfect exista, dar se cere un oarecare antrenament.
La desert, placinta cu branza dulce, cremoasa si asezonata cu portocale a fost pe placul colegei, iar mie mi s-a parut Vis rece (inghetata de mascarpone pe blat de ciocolata) doar corect.
Ma bucur totusi ca proprietarii sunt constienti de importanta istorica a zonei si au propus un meniu oarecum traditional, nu foarte fusion asa cum e acum moda. Ce-i drept, n-o sa gasiti sarmale, dar nu e nimic la Poem ce n-ar fi fost pe placul unui gourmet de la inceputul secolului trecut. Tocmai de aceea, pentru ca au respectat atat de elegant istoria locului, cred ca s-ar potrivi mai bine un fundal de muzica clasica, in locul acordurilor instrumentale pe care le-am ascultat in timpul mesei si care sunt, ce-i drept, mult preferabile unui FM sau unui CD cu muzica pop.
Iar cand iesiti de la Poem, dupa o masa copioasa, faceti o plimbare prin Parcul Carol. Merita.

Aleea Suter 23-25. Rezervari la: 021/336.33.77; 5 Imre