In ultima vreme, Nicolas Sarkozy a ajuns sa fie privit de o mare parte a cetatenilor pe care-i pastoreste ca un soi de capcaun cultural, care-si manifesta umorile netam-nesam, asa cum il taie capul (indiferent daca stapaneste sau nu problema pe care o ia in discutie).
Pe vremea cand era ministru de interne (februarie 2006), a declarat, cu o franchete hahaitoare: „Intr-una dintre zilele trecute, ma amuzam privind programul concursului de admitere pentru functionari publici. Un sadic - sau un imbecil, hotarati dumneavoastra! - stabilise ca una dintre intrebarile adresate candidatilor sa se refere la romanul La Princesse de Cl'ves. Nu stiu daca vi s-a intamplat adesea s-o intrebati pe femeia de la ghiseu ce parere are despre La Princesse de Cl'ves..." In februarie 2008, presedinte deja, Sarkozy a insistat: „Bun, La Princesse de Cl'ves... N-am nimic impotriva romanului, chestia e ca am suferit o groaza din cauza lui..." Ceea ce mi se pare demn de semnalat nu este atat derapajul sarkozyan, cat faptul ca cele doua fragmente din gandirea prezidentiala au devenit o veritabila afacere de stat, generand o splendida solidaritate in randul intelectualilor, studentilor si profesorilor deopotriva, autorilor si cititorilor de carti, laolalta. Universitarii de la Sorbona au hotarat sa citeasca pe rand, in integralitatea lui, in fata unui urias auditoriu, textul romanului incriminat; un creator a adaptat pentru ecran (filmul Belle Image) romanul si a demonstrat ca brutalitatea poate fi jugulata prin delicatete, iar vizitatorii din acest an ai Salonului de Carte de la Paris au abordat la rever un badge albastru pe care sta scris: „Citesc La Princesse de Cl'ves". Mii de astfel de inscriptii au invadat standurile de la Porte de Versailles, descriind o frumoasa stavila azurie impotriva tendintelor de distrugere a culturii umaniste in scoli.
Dupa un episod asemanator, cand si la noi s-a purtat eticheta „Golan" (intr-un context de un dramatism sangeros, cu implicatii mult mai diverse si mai profunde, desigur), solidaritatea romaneasca in fata nadufului antiintelectual s-a risipit in azurul altor preocupari. La Bookfest, un alt presedinte, care cu doar doua zile inainte vorbise despre faptul ca scolile noastre trebuie sa fabrice povesti de succes, sa fie pragmatice si sa produca nu filosofi, ci mestesugari, a fost intampinat fara nici o retinere colectiva sau, macar, mustrare politicoasa. Asupra discursului sau de deunazi s-a lasat o liniste care, zau, ma face sa-mi dau seama ca sacra spunere romaneasca „Daca taceai, filosof ramaneai" e, uneori, doar o vorba de claca. Acum, cei care ar fi trebuit sa vorbeasca, in cor, ar fi trebuit sa fie chiar filosofii.
