Toată Costa Rica e un uriaş "obiectiv turistic". De la Arenal până la Corcovado şi de la Atlantic până la Pacific, îţi vine să te opreşti din kilometru în kilometru. Până să ajung aici nu mai văzusem crocodili în valurile mării, crabi bătăuşi în toalete sau vulturi hoţi care-ţi iau din zbor şnitzelul din farfurie. Nici nu mi se mai suise în cap vreo maimuţă urlătoare. Şi tot aici am văzut pentru prima oară muşchi luminescent în bezna absolută a unei jungle virgine. E genul de loc în care tinzi să nu te mai minunezi când din apropierea bărcii tale sare din mare o balenă cu cocoaşă.
Am ajuns apoi la Atlantic, în Puerto Viejo de Limon. Aici am stat într-un loc dintr-o pădurice unde părea că se organizase congresul national al păsărilor tucan, erau multe, gălăgioase şi colorate. În completarea soundtrack-ului auzeai peste tot muzică dub: pe plajă, la crâşme, la baruri. Orăşelul e semicaraibian pentru că zona e populată în mare parte de descendenţi ai jamaicanilor aduşi să construiască reţele de căi ferate în sec al-XIX lea.
De acolo am pornit spre nord-vest, cu maşina şi apoi barca, înspre parcul naţional Tortuguero. Am intrat într-o junglă inundată, cu canale largi sau înguste şi cu o incredibilă diversitate când vine vorba de păsări. Pe limba de plajă care delimitează jungla de ocean şi care pare trasă cu rigla până în Nicaragua, îşi depun ouăle patru din cele opt specii de ţestoase marine existente în lume. Nu există sezon uscat în Tortuguero. Aici cad anual 6.000 mm de precipitaţii şi e mai bine să ştii asta dinainte, din mai multe puncte de vedere.
Am luat din nou maşina şi barca, de data asta înspre centrul ţării, către Arenal, care merită vizitat fie şi numai pentru podurile suspendate din parcul naţional situat în jurul vulcanului activ. Aici recomand Sky Trek-ul -opt cabluri consecutive de tiroliană; cablul trei e la 200 metri înălţime, pe cablul şase atingi 80 km/h, iar cablul şapte are 760 metri lungime. Explodezi de adrenalină!
În cu totul alt registru, tot aproape de Arenal sunt băile termale de la Tabacon: adică un râu fierbinte care iese direct din vulcan şi peste care nişte oameni deştepţi au amenajat o junglă adevărată. Dacă sfârşitul lumii te prinde aici, e ok, te simţi în sfârşit fericit şi ai toate motivele să rămâi calm în faţa apocalipsei.
Mai departe am traversat munţii, înspre San Ramon, ca să ajungem la Villa Blanca, fosta reşedinţă de vară a câtorva preşedinţi, situată exact în pădurea Los Angeles- un exemplu rar şi foarte spectaculos de "cloud forest".
Dar cum în decembrie-ianuarie umezeala acoperă cam tot ce e la nord de cordiliera centrală, adică din mijlocul ţării înspre Atlantic, am decis s-o luăm la sud de cordilieră, înspre Pacific. Deşi Costa Rica nu e decât o ţărişoară,în partea asta, în exact acelaşi sezon, clima e exact pe dos: uscată şi însorită. Norii nu trec aproape niciodată munţii dinspre Atlantic.
Aşa că revelionul l-am sărbătorit în această parte, în parcul naţional Manuel Antonio- cu plaje late, interminabile, maimuţe capucin, ratoni tupeişti şi crocodili imperturbabili.
Am zburat apoi cu un avion către Palmar Sur şi de acolo, în jos pe râul Sierpe, către peninsula Osa, unde e parcul naţional Corcovado- ultima mare pădure tropicală intactă, originală, din America Centrală. Locul e descris de National Geographic ca fiind "cel mai intens loc de pe Terra, din punct de vedere biologic". Noi am aflat însă că se înşelau, pentru că la încă o barcă distanţă de parc se află alt parc, Piedras Blancas, unde de fapt biodiversitatea e atât de mare încât o depăşeşte chiar şi pe cea a lui Corcovado. Tot în larg se află şi insula Cano cu misterioasele şi ciudatele sale sfere de piatră, spre care dacă te aventurezi e posibil să întâlneşti balene în migraţie.
Bucătăria locală e un pic cam monotonă dacă mănânci strict ce mănâncă localnicii care ar fi fericiţi dacă ar avea zilnic, la micul dejun, gallo pinto (orez cu fasole). Numai că mie, culmea, mi-a plăcut cum îl făceau şi n-am avut nimic de obiectat. Evident, fiind latino-americani, situaţi între două oceane, au şi ceviche, doar că îl prepară altfel decât originalul peruan.
Personal, am dezvoltat o slăbiciune pentru patacones- felii mari dintr-un fel mai aparte de banană, prăjite şi servite cu un sos alături.
Pe coasta Atlanticului se simte influenţa bucătăriei caraibiene. Am înnebunit pe loc la "Maxi's", un local faimos de lângă Puerto Viejo, când am încercat un fel de mâncare aparent simplu- creveţi uriaşi cu porumb prăjit, dar cu un gust inexplicabil de bun. Secretul stă, am înţeles, în zeama în care se amestecă totul.
La capitolul băuturi, favoritele mele au fost "chan" - un fel de suc albicios şi mucilaginos dintr-un fruct local - care are o consistenţă stranie, dar extrem de interesantă, sau orice fel de "batido con leche". Iar ca tărie mi-a plăcut guaro-ul local (rachiu de trestie de zahăr) sau Café Rica- un lichior dulce de cafea. Şi evident, la sfârşitul mesei luam întotdeauna un cafecito preparată la oală de supă sau la filtru tradiţional - un suport de lemn care ţine un săculeţ de pânză de sac prin care torni cafeaua, extrem de back to basics.
Pentru o experienţă autentică trebuie să te duci în Mercado Central, piaţa centrală - aproape orice orăşel are aşa ceva - unde se găsesc puzderie de "soda" adică micro-restaurantele la care iau masa localnicii.
Tot în Costa Rica am aflat şi secretul lui Cousteau, de la Steven, cel mai interesant localnic, de fapt semi-localnic pentru că tatăl său era un englez bogat, arheolog şi naturalist, după al cărui nume fuseseră botezate insule şi golfuri. Când era copil Steven făcuse scuba diving cu rechini-ciocan, împreună cu capitanul Cousteau care era un vechi prieten de familie.
Astfel, am aflat de la el care era colosala descoperire secretă a căpitanului, cea pe care n-a făcut-o niciodată publică şi pe marginea căreia s-au făcut cele mai fantastice speculaţii posibile. Dar am promis să n-o dezvălui nici eu vreodată, deci nu o pot spune, dar e vorba de ceva absolut incredibil.
Poate o să mă întorc în Costa Rica în timpul Marii Foamete (pe care o prezic) din 2014 şi o să lucrez ca ghid la Playa Nicuesa Lodge, dacă va mai fi tot Steven administrator acolo. Am să vă arăt atunci cum se ajunge în rapel printr-o cascadă la o altă cascadă magnifică, unde mişună microbroscuţe otrăvitoare, mici cât niste frăguţe (şi la fel de colorate) şi zboară puzderie de fluturi morpho, bleu-turcoaz, intimidant de mari.
