Puţini oameni pot spune că au zidit o piaţă, dar Manuela Plăpcianu este unul dintre ei. După o carieră spectaculoasă în banking, a ridicat în şase ani piaţa de artă din România, Artmark fiind un experiment a cărui reuşită i se datorează în mare parte. Fuziunile şi achiziţiile, restructurările din banking sau munca de pionierat dusă în domeniul artei, toate vor părea însă o „vacanţă romantică“, pentru că acum Manuela Plăpcianu are un proiect mai complicat decât toate celelalte.
De-a lungul timpului, Manuela Plăpcianu a ocupat funcţii precum vicepreşedinte al HVB/Unicredit, deputy chairman al HVB Bank sau CEO al Bancpost, dar în 2009 a decis că este momentul pentru o schimbare de carieră aproape dramatică. Când efectele crizei începeau să devină o realitate şi în România, în ciuda îndemnurilor la calm date de la cel mai înalt nivel, un proiect cu totul nou se contura la rândul său, casa de licitaţii Artmark.
„Pieţele în general funcţionează după aceleaşi principii. Diferenţele sunt doar în zona activelor tranzacţionate. Făcusem deja aproape tot ce se putea face în banking în România, iar în 2009 piaţa de artă era într-o oarecare devălmăşie. Asta m-a ademenit, oportunitatea unei zidiri.“
Manuela Plăpcianu nu era la prima întâlnire cu arta, fiind la rândul său un colecţionar, mai atipic ce-i drept.
„Eu am urmat cursurile unei şcoli de muzică şi arte plastice timp de zece ani. Uneori cu însufleţire, alteori cu reticenţă. Pot spune astfel că la acel moment aveam legături vechi şi neconsumate cu artele frumoase. În plus, colecţionam artă, dar atipic. Colecţionarii adevăraţi au multă răbdare, analizează prudent, se informează atent, scormonesc într-o oarecare economie a emoţiei. Eu din păcate sunt mai viscerală.“
La mai puţin de un an de la înfiinţare, se alătură echipei Artmark în funcţia de CEO şi acţionar.
„Obiectivul tuturor era de a face din frumos o activitate curentă, un mod de viaţă. Apoi lucrurile s-au schimbat, iar paşii spre profesionalizare au venit natural. Cash flowul este cash flow peste tot. Excelul este tot Excel. Realismul, pragmatismul sunt la fel în orice domeniu. Eu am avut norocul să domesticesc nişte proiecte nu simple. Am păstorit businessuri atipice, restructurări, fuziuni, green-fields. N-am avut niciodată neşansa unui proiect care să semene cu următorul.“
De la un om cu un discurs atât de riguros te-ai aştepta ca planurile să fie făcute şi urmărite cu religiozitate de la vârste fragede. Greşit. Nota 4.
„Când ne jucam în faţa blocului un fel de Flori, Fete, Filme şi Băieţi şi Ce vrei să te faci când vei fi mare, mă şi imaginez răspunzând cu aplomb: eu vreau să mă fac preşedinte de bancă sau eu vreau să fac o casă de licitaţii. E hilar! Nu cred că alegi un moment al schimbării, se întâmplă, se aliniază planetele. Important este să simţi acele momente şi să fii pregătit pentru ele.“
Recunoaşte că una dintre primele diferenţe a fost ordinul de mărime. „Am trecut de la miliarde de euro la cifre pe care iniţial nici nu puteam să le iau în serios.“
Artmark a urmărit modelul operaţional al marilor case de licitaţii. Într-o piaţă inexistentă, în care arta se tranzacţiona în anumite cercuri de cunoscători sau fără nicio structură în spate, contribuţia Artmark a fost de a insera instrumentele specifice unei pieţe financiare printre acuarele sau tuşuri. Timingul a fost perfect pentru că deodată, într-un 2009 infernal, în care nimeni nu mai ştia unde să-şi plaseze banii, asta în cazul în care aceştia mai existau, arta s-a transformat în izbăvire financiară.
„Indiferent de crize, piaţa de artă internaţională a avut puterea să se redreseze în 3 ani. Au fost câţiva ani, 2006-2007, când pieţele de artă au fost extrem de bulimice, a urmat criza, dar în 2011 lucrurile şi-au revenit. Piaţa era foarte mică în 2009. Într-o reală devălmăşie, apariţia unor instrumente bursiere care să transparentizeze şi să ordoneze acest mediu a crescut încrederea. Punerea în circulaţie a unor cataloage cu evoluţia şi cotele artiştilor români tranzacţionaţi public în România, a ecuaţionat piaţa şi arta românească a devenit tentantă ca alternativă pentru diversificarea portofoliului investiţional.“
Cifrele din spatele mecanismelor pieţei de artă arată o evoluţie fabuloasă. În 50 de ani, valoarea celei mai scumpe lucrări adjudecate a crescut de o sută de ori. Astfel, în 1961 recordul istoric este înregistrat de o lucrare semnată de Rembrandt van Rijn, Aristotel contemplând bustul lui Homer, care se vinde cu 2,5 milioane de dolari. În 2011, Jucătorii de cărţi a lui Paul Cézanne este adjudecat cu 250 de milioane de dolari.
„Dacă în 2005 piaţa de artă globală era undeva la 36 de miliarde de dolari, în 2008 într-un context oarecum bulimic a ajuns la 62 de miliarde de dolari. Efectele crizei marchează dur în primul an, dar piaţa se reconfigurează şi în 2011 cu 64,5 miliarde recupereză şi depăşeşte valoarea de dinainte de criza financiară. Asistăm la recoduri zgomotoase. L’homme qui marche (Omul care merge - n. red.) al lui Giacometti, adjudecat cu 103,78 milioane de dolari la Sothebyís ori lucrarea lui Picasso, Nude, Green Leaves and Bust (Nud, Frunze Verzi şi Bust - n.red.), pentru 106,4 milioane de dolari la Christie’s. În 2014 piaţa globală de artă a atins un maxim istoric cu 68,2 miliarde, peste maximul istoric de dinainte de criză (65 miliarde de dolari). Cum în ultimii zece ani am asistat la o aproximativă dublare a pieţei de artă şi o triplare a consumatorilor de artă este destul de puţin probabil că această tendinţă să se menţină şi o oarecare încetinire este inevitabilă."
Ironie a sorţii, în ziua în care Lehman Brothers a colapsat s-a înregistrat un record istoric în vânzârile de artă contemporană.
„Lucrarea lui Damien Hirst, For de Love of God (Din dragoste pentru Dumnezeu - o sculptură în forma unui craniu realizată din platină şi bătută cu 8.601 de diamante, inclusiv un diamant pară pe fruntea craniului - n.red.) un memento mori articulat pe decadenţa maximă a luxului, a fost adjudecată cu o sută de milioane de dolari, cel mai mare preţ oferit vreodată unui artist în viaţă.“
Arta nu se face astfel doar de dragul artei, ci şi al banilor, iar încet-încet Artmark a educat apetitul românilor pentru acest fel foARTE apARTE de investiţie.
„Am venit cu programe de educare a pieţei care până la urmă au dus la democratizarea acesteia. Am distribuit sute de mii de cataloage, am itinerat expoziţii, am introdus o tematică foarte diversă, de la artă plastică la benzi desenate, afişe, epoca de aur, România Regală, iluminism, artă decorativă, carte veche, şampanii de colecţie, cabinetul de curiozităţi, maniere. Am încercat să deschidem oferta pentru segmente foarte diferite. Am încercat să aducem preţuri de nerefuzat, aşa că media tranzacţiilor este undeva la 450 de euro. Sunt obiecte sensibile la care deodată nu mai este imposibil să ajungi."
„Şcoala“ Artmark a creat generaţii de pasionaţi, iar asta s-a văzut în modul de desfăşurare a unor licitaţii.
„Imaginaţi-vă licitaţia de iarnă din 2013, imaginaţi-vă Ateneul român, plin până la refuz, energetic, visceral, adrenalitic. Imaginaţi-vă 134 de lucrări adjudecate consecutiv, recorduri pentru Luchian, Tonitza, Dărăscu, o rată de adjudecare de peste 97%. Pentru noi scump, nu înseamnă doar valoare monetară. Dacă intrăm însă în jocul recordurilor, acestea au fost un nud iconic semnat Nicolae Tonitza adjudecat cu 290.000 euro (În iatac) sau zeci de lucrări de Nicolae Grigorescu adjudecate cu sume cuprinse între 195.000 şi 270.000 de euro.“
Ca înclinaţie artistică, românii mai degrabă investesc în arta care deja a confirmat decât în cea de avangardă sau contemporană, dar acesta nu este un specific naţional, ci un lucru comun investitorului în arta de pretutindeni, fie că este vorba de China sau Polonia.
„În general avem o rată de adjudecare de 85%, în timp ce la licitaţiile de artă contemporană rata este de 55%.“
De ce ajungi însă să cumperi un tablou?
„De ce se îndrăgostesc oamenii? De fiecare dată din alte motive. Cumpărătorii de artă sunt fie cei împătimiţi, fie cei care au anume legături spirituale cu un anumit curent, artist ori lucrare, fie cei care vor să-şi lumineze viaţa, unii cumpără arta pentru imagine, unii pentru că nu se pot abţine, unii caută o investiţie sigură. Aceştia din urmă, chiar dacă încep aşa, sfârşesc tot prin a deveni împătimiţi, încep să studieze, să analizeze, să compare, pentru că nimeni nu cheltuieşte banii aiurea. În plus, decât să-i laşi copilului un teren în mijlocul câmpului, mai bine îi laşi un Tonitza. Un Tonitza va da cu plus în orice situaţie.“
Manuela Plăpcianu spune că piaţa de artă din România a ajuns la maximul ei la 30 de milioane de euro, din care 15 milioane de euro reprezintă valoarea tranzacţiilor publice, dar că în ultimii ani valoarea s-a contractat, deşi numărul de cumpărători a crescut. Piesele achiziţionate au fost însă mai ieftine. Raportată la valoarea globală a pieţei de artă, România nu este nici măcar un punct pe această pânză imensă.
„Arta ne spune adevărul. Piaţa de artă ne dă măsura gradului de respirabilitate al unei ţări. Frumuseţea este una dintre virtuţile acestei lumi, dar din păcate la noi lipsesc adeseori şi forma şi fondul. Este şi foarte greu să-ţi faci din artă o prioritate când în jurul tău este atâta zgură. Bogăţia nu se naşte într-un vacuum social, bogăţia de orice natură. Este foarte greu să alergi romantic prin expoziţii într-o ţară deprimată cu atât de mult zgomot de fond, cu atâtea impredictibilităţi. Trebuie să trăieşti într-o oarecare normalitate ca apoi seara să te îmbraci frumos şi să te duci la un concert sau la o expoziţie.“
Cu toate acestea, arta românească şi-a depăşit de mult graniţele.
„Dacă este un loc în care România este sincronică cu restul lumii, atunci acesta este arta contemporană. Aici nu avem frustrări. Avem la Tate ori la Pompidou artişti români, îl avem pe Ghenie (Adrian - n.red.), dar îi avem şi pe Perjovschi (Lia şi Dan - n.red.), Cantor (Mircea - n.red.), Man (Victor - n.red.), Geta Brătescu, Ionică Grigorescu... Aceşti artişti nu se duc într-un loc gol, ci se duc într-o piaţă foarte competitivă în care discursul lor stilistic îşi găseşte locul pentru că este convingător, pentru că spune altfel, ceva nou.“
Şcoala de la Cluj se dovedeşte a fi un fenomen, poate cel mai cunoscut exemplu fiind Adrian Ghenie, ale cărui lucrări au ajuns să fie tranzacţionate pe milioane de euro de cele mai prestigioase case de licitaţii din lume. Dar ca el sunt mulţi alţii, spune Manuela Plăpcianu, singura diferenţă fiind că marketingul nu funcţionează cu acelaşi succes în fiecare caz.
„Şcoala din Cluj este foarte bună pentru că este o instituţie care s-a înnoit continuu. Acolo este un fenomen, o energie aparte, o conectare vie la tot ce este european, este un du-te vino continuu. Succesul vine în cercuri concentrice. Mai întâi eşti apreciat de confraţi, apoi de profesori, apoi vin criticii, galeriile, muzeele şi apoi vine piaţa. La final însă, dacă marketing nu e, nimic nu e. De multe ori, succesul monetar şi faima nu se suprapun identic. Şcoala de la Cluj a dat zeci de nume care contează, care au îmbogăţit arta europeană.“
Însă, poate cel mai important test în relaţia cu arta pe care România îl trece acum este campania pentru strângerea de fonduri în vederea cumpărării de către statul român a lucrării Cuminţenia Pământului semnată de Constantin Brâncuşi. Lucrurile nu stau bine. Din suma de 11 milioane de euro necesară, s-au strâns prin subscripţie publică puţin peste un milion de euro, aşa că termenul pentru donaţii (ultima zi a fost 30 septembrie - n. red.) ar putea fi prelungit până la finalul anului.
„Nu vreau să folosesc majuscule ori sintagme sforăitoare, dar n-am cum să nu observ că într-un fel este un test de maturitate civică. Este prima oară când noi toţi putem face dovada responsabilităţii şi coeziunii în jurul unui proiect comun. Un proiect extrem de generos ca semnificaţie. Noi toţi, putem trece de la retorica zglobie a „sărăcie“, nevoilor şi neamului“, a binelui şi a răului, la un gest simplu, concret şi semnificativ. Restul e vorbire."
Trecerea aceasta este însă dificilă într-o ţară în care jumătate din populaţie stă la ţară, fără drumuri sau canalizare, fără şcoli bune, într-o ţară fără autostrăzi sau spitale, dar cu multe catedrale.
„Am zidit în Artmark 6 ani, vorbim despre un grup cu 10 companii, am făcut pionierat, am încercat tot felul de lucruri, am făcut aproape toate greşelile posibile", spune Manuela Plăpcianu. Acum însă a venit timpul pentru un nou proiect menit să influenţeze direct educaţia în zona rurală, printr-o abordare de 360 de grade.
„În zona rurală sunt peste 250.000 de copii între 5 şi 14 ani a căror şansă de integrare socială este minimă. Aproximativ 10% din viitorii angajaţi sunt într-un mare risc. Educaţia nu pluteşte deasupra binelui şi răului. Încercăm să desfacem blestemul cercului vicios educaţie-sărăcie intervenind în unele zone defavorizate în schimbarea contextului economic, social, cultural. Egalitatea de şanse este o contradicţie în termeni. Rămâne o parte din mine în Palatul Cesianu-Racoviţă (sediul Artmark din Bucureşti - n.red.), dar cred că este nevoie mai mare de mine acolo.“
Manuela Plăpcianu nu mai este CEO al Artmark şi nici nu mai deţine acţiuni în casa de licitaţii. Lideri de armate şi-au ars corăbiile după ce soldaţii au pus piciorul pe câmpul de luptă astfel încât să nu mai existe cale de întoarcere. Totul sau nimic.
„Trebuie să arzi podurile când începi un proiect nou, pentru că dacă te implici în toate, nu te vei implica cu adevărat în nimic. Tot ce am făcut până acum, fuziuni de bănci, restructurări, antreprenoriat, pionierat, toate au fost un fel de vacanţă romantică în comparaţie cu complexitatea cercului vicios sărăcie-educaţie. Cred că oricine poate să-şi ia câţiva ani din viaţă pentru a încerca sa pună lucrurile în mişcare, cred că toţi putem trece dincolo de activismul de fotoliu.“
Chibritul a fost aprins. Limbi de foc mângâie corabia.
