Când eram mică (de tot), spuneam că vreau să devin învăţătoare, motiv pentru care după-amiezile mi le petreceam predând lecţii fel de fel păpuşilor aliniate pe canapeaua din sufragerie. Apoi, am declarat sus şi tare că vreau să fiu profesor de matematică, încurajată de propriul meu dascăl şi de rezultatele de la olimpiadele de profil. Înainte de terminarea liceului, vorbeam deja despre altceva, mai exact despre cum ar fi să fiu ambasador şi să călătoresc cu munca prin varii colţuri de lume, influenţând mai mult sau mai puţin (mai mult credeam eu atunci) viitorul. Când am ajuns în ultimul an la prima facultate, am început să mă visez redactor-şef la Vogue, acela fiind primul moment în care jurnalismul a ajuns pe lista mea de planuri de carieră. Iar de acolo până unde sunt astăzi a mai fost un pas. În (nu chiar cu totul) altă direcţie.
Ce vreau să zic cu această poveste e că eu nu am fost dintre aceia care au ştiut dintotdeauna ce vor să facă. Nu am fost convinsă că am o anumită menire, o anumită direcţie de mers în carieră. Deşi acum afirm sus şi tare că mi-ar plăcea să pot face asta toată viaţa, trebuie să recunosc că nu m-am visat în presă. Ba chiar nici în primele zile de jurnalism nu am vrut să rămân aici. Abia după vreo săptămână sau două m-a prins microbul.
Şi, în contextul ăsta, întotdeauna am fost puţin invidioasă pe cei care şi-au găsit menirea încă de timpuriu, pe cei care au avut o chemare sau un talent aparte.
Iar Thomas Josef, de la Transylvanian Racer, este unul dintre ei.
„Încă din clasele primare mi-am petrecut majoritatea timpului liber în atelier (atelierul tatălui său - n.red.), printre maşini, sau alături de tatăl meu, încercând să-l ajut unde şi cum am putut. Chiar şi pe atunci însă aveam mereu şi un proiect personal, nu conta că era vorba de o trotinetă, o bicicletă sau un skateboard.“
După ce a absolvit studiile liceale, a mers la Facultatea de administrarea afacerilor, iar ulterior a început să lucreze în IT. Aproximativ patru ani mai târziu însă, a realizat că îi era dor de atelier şi de lucrările de altădată, aşa că a început din nou, povesteşte el într-un interviu din ediţia actuală a După Afaceri Premium.
Similar, Cezar Munteanu face parte dintre acei puţini oameni care au ştiut din copilărie ce vor să (se) facă în viaţă. A jonglat cu ingredientele în bucătărie încă de când era un puşti, iar la cincisprezece ani, după ce a reuşit să gătească o piersică la cuptor cu îngheţată (peach melba) care a impresionat publicul, a decis că vrea să devină bucătar. Astăzi, prin Chef Atelier, îşi duce visul mai departe.
Menirea nu e însă mereu o meserie în sine. Uneori e vorba de cum duci mai departe un crez. Iar Roxana Puia, director de marketing şi comunicare la Asociaţia Environ, afirmă că bunul-simţ este ceea ce a primit de acasă şi ceea ce ar trebui să avem grijă să nu se piardă de la o generaţie la alta. „Este ceea ce ne determină să ne respectăm pe noi înşine, pe semenii noştri şi mediul înconjurător în egală măsură.“
Şi astfel, ce face ea, prin jobul pe care îl are, e să ducă mai departe acest crez.
Ediţia de martie a După Afaceri Premium este astfel despre oameni, crezuri, meniri şi misiuni. Am adunat, ca de fiecare dată, poveşti una şi una.
Lectură plăcută!
