A trecut o saptamana de la B’estfest si degeaba am suplinit serile si muzica live cu ore si beri la terasele din Capitala. Nimic nu mai e la fel. Parca ieri ii urmaream cu privirea pe la cei de la The Killers care au fugit dupa concert fara sa-mi lase autograf pe umar, un cuvant bun sau macar o privire de recunostinta ca i-am iubit din fata scenei timp de o ora. A fost putin, dar intens. Am stat si in ploaie pentru ei si am batut beat-ul in baltoace ca un cal naravas, eu si restul turmei de manji salbatici care-si tremurau coamele in ploaie, vant si muzica. Nu ne-ar fi putut opri nimic din adoratie. „Close your eyes, clear your heart...are we human or are we dancer...." si concertul The Killers a inceput cu melodia Human. A continuat cu hituri ca Read My Mind, All the things That I’ve Done si Mr. Brightside. Iar Brandon Flowers arata ca un copil frumos surprins in bocanci de soldat si haina cu epoleti, care isi exersa in fata oglinzii coregrafia controlata si energica de comandant al lumii. Si oglinda ii raspundea cu maini in aer si versuri invatate pe dinafara. Daca solul din fata scenei ar fi fost o mare plasa de sarit, publicul ar fi ajuns cu capul in nori, la propriu. Spre final Flowers a spus „We want to play one more song. Do you still have one more song left in you?" si au cantat din nou pentru noi, Jenny Was A Friend of Mine si When You Were Young, apoi s-au suit in microbuz si i-am urmarit cu privirea spre iesire. Am alergat in directia microbuzului, sa iau autograf, ca dupa un tren din care-mi facea cu mana o dragoste de-o vara. Si n-am mai apucat decat sa le flutur batista...
The Killers au fost pe scena miercuri, in Ziua zero a festivalului, ultimii dupa Snails, Patrice si White Lies si tot miercuri a plouat cu galeata. Norii s-au usurat peste capul nostru in timpul concertului Patrice, solistul de origine afro-americana care din solidaritate a ramas si el in ploaie. Totusi majoritatea publicului s-a raspandit ca furnicile asediate de roua si s-au ascuns sub corturi in WC-uri ecologice si pelerine superficiale, iar altii au ramas locului, nedomesticiti nici macar de furtuna. Sub influenta soundului relaxat de reggae al lui Patrice simteai oricum ca si daca venea vreo tornada n-aveai decat sa o invartesti pe un bat ca vata de zahar si sa te plimbi cu ea in mana. „Everyday is good because of being alive...".
Apoi a venit pe scena trupa britanica lansata cu doar doi ani in urma, White Lies (urmasa lui Joy Division) si ploaia deja nu mai avea pe trupurile aburinde de dans niciun colt uscat pe care sa-l inece, toate mainile erau inaltate sfidatoare catre plasa de picaturi si capetele ude de ploaie trasau linii invizibile haotice in aer pe melodiile „To Lose my Life", „Fifty on Our Foreheads" si hitul care a facut trupa celebra peste noapte, „Death".
Am adormit greu miercuri seara, cu linistea tiuindu-mi in urechi si versurile trupelor printre ganduri, „...do you still have one more song left in you?"...
Si parca ieri a venit si a doua zi de festival cand i-am ascultat pe veteranii de la Motorhead intr-o mare de rockeri cam prea cuminti si apoi am dansat, asteptand rasaritul pe ritmurile lui Moby (desi nu era inca nici miezul noptii).
Joi seara au cantat Ayo, Polarkreis 18, Motorhead si Moby. Polarkreis 18 aratau ca niste mici alieni imbracati in salopete albe de cosmonauti, ce se agitau mai mult decat le permitea sound-ul propriilor piese, dar care au scos camasa...alba cu melodia Allein Allein. Moby a salvat seara ridicand publicul cu „Lift Me Up" si tinandu-i in levitatie cu piese ca „Porcelain" si „Why Does My Heart Feel So Bad?".
Iar in final Moby a incheiat show-ul cu dedicatia „pentru toti cei care au dansat rave intr-un camp la sapte dimineata" si a lasat sa curga melodia „I’m Feeling So Real". Si pe asfaltul de la Romexpo a crescut iarba si in apus rasarea soarele iar cu putin (mai multa) imaginatie toata lumea dansa cu tine in acelasi ritm nebun de rave, desi oamenii pot fi nerezonabil de statici in asemenea momente.
Despre ziua 3 nu o sa povestesc decat despre Franz Ferdinand si Orbital. De fapt Orbital trebuie ascultat pentru ca nu se poate povesti despre muzica celei mai creative prezente electro din ultimii 20 de ani. In fata lor nu mai canti si nici nu-ti mai doresti sa urci pe scena, vrei sa fi mic si usor ca sa poti pluti mai alene prin spatiu sau vrei sa ramai acolo cu oamenii care sunt toti ok deodata... muzica ne face mai buni.
Revenind la scotienii de la Franz Ferdinand, dupa concertul lor m-am furisat in backstage sa-l fur pentru fani pe solistul lor, Alex Kapranos.
Am trecut cu legitimatia de presa de primul bodyguard, m-am furisat in spatele unui barbat masiv si am trecut si de al doilea bodyguard care-si verifica printr-o minune a destinului mesajele din telefon si m-am trezit deodata in backstage, anonima printre totii artistii care nici nu-mi observasera prezenta. Tocmai cand ma gandeam „am ajuns aici si acum ce fac?" Kapranos mi-a iesit brusc in fata si l-am rugat cu toata naturaletea de care mai eram in stare daca poate veni putin afara sa salute niste prietene care-l adorau pur si simplu si daca nu apucau sa-i vorbeasca ar fi ramas pe veci neconsolate.
A venit, nu ma asteptam, si am primit autograf si am facut si poze. Daca ar fi facut si Brandon Flowers la fel...
Am intrat (cu greu) in cel mai mic club din lume, consemnat in Cartea Recordurilor ca The Minuscule of Sound, unde petrec maxim 14 oameni. DJ’ul era captiv ca un hamster in cea mai minuscula cabina de DJ pe care am vazut-o vreodata, dar nu parea claustrofob si mai mult se misca energic pe sounduri techno, pe jumatatea sa de metru patrat. Intrarea in club era pazita de un personaj in haina cu imprimeu de leopard si o chinezoaica exotica cu umbreluta de soare aproape la fel de mica precum umbrelutele pentru Pina Colada. De altfel si interiorul „clubului" este acoperit cu blana de leopard, so 70’s disco...
