Încerc să-mi imaginez cum era, acum mai bine de 100 de ani, când Cazinoul din Constanţa se deschidea devenind una dintre cele mai moderne clădiri ale secolului 20. Rochii lungi, mătăsuri foşnitoare, catifea grea, bastoane de lemn nobil, evantaie din dantelă, mustăţi răsucite, jobenuri înalte şi parfumuri grele. Dacă te uiţi la toată arhitectura centrului vechi din Constanţa, Cazinoul se integra perfect, era cireaşa de pe tort într-un oraş cu negustorime bogată şi gusturi rafinate. Acum tot centrul vechi din Constanţa este ca o rană iar Cazinoul este poate cea mai vizibilă victimă a anilor întregi de lipsă de interes sau a afacerilor ratate.
De ceva timp, Cazinoul s-a deschis din nou. Cine vrea să -l vadă, cine mai trece prin Constanţa rezistând ispitelor cu castraveţi muraţi venite din Bulgaria, poate să intre. Gratis. Înainte trebuia să treci de ochii unor paznici oarecum vigilenţi pentru a face o poză mai de aproape, dar acum Cazinoul se expune aproape indecent oricui are chef să-l vadă, fără a cere un ban în schimb. Înăuntru este o ruină. Mirosul este greu, aerul este umed. Pereţii sunt încărcaţi de mucegai şi de povara poveştilor de iubire scrijelite în tencuială. Nu sunt pliante la intrare, nu-ţi explică nimeni nimic, dar poţi să afli că Ada dintr-a IX-a E te iubeşte şi că cineva l-a apreciat pe Eminem aşa de mult încât i-a tatuat numele pe zidurile de 100 de ani ale Cazinoului. Câţiva porumbei mai zboară prin camerele goale care-şi aşteaptă totuşi vizitatorii în fiecare zi, chiar şi de marile sărbători între 10 şi 16. Lumea este normal indignată."N-o să mai facă domne aştia nimic. S-a dus!"
Poate vor face, poate nu, este greu să ai aşteptări mari în ziua de azi, dar cert este că să refaci doar Cazinoul este ca ai cum ai arunca cu banii în mare pentru că toată zona de acolo este o paragină. Cine vede în Cazino poate un restaurant luxos sau un club extraordinar sau poate chiar o sală de spectacole nu a fost prin zona aceea a Constanţei mai pe înserate. Centrul vechi este ca un oraş cu fantome,cu schelete de clădiri, cu tencuieli care se desprind, cu străzi proaste, cu afaceri demult închise, cu locatari oarecum ostili. Nu este nimeni care să-ţi spună povestea oraşului din vremurile bune, ţi-o imaginezi singur, mai citeşti câte ceva pe internet şi atât. Nimeni nu a reţinut că mâna întinsă fără o poveste nu primeşte pomană.
De fiecare dată când mă duc acasă, eu fac această plimbare, mereu, fără a mă aştepta la schimbări pentru că m-am obişnuit cu Constanţa, cu inerţia în care se scaldă. Mie îmi place chiar şi aşa, dar eu sunt subiectivă. Am crescut acolo, revin destul de rar şi nu plătesc camere de hotel scumpe care de fapt fac bani puţini pentru că stau la ai mei. Realitatea este însă cea a zecilor de mii de români care pleacă mai la sud sau în Grecia sau oriunde, care nu dau doi bani pe aceste vechituri din oraşul de la malul mării, chiar dacă acum Cazinoul nu cere absolut nimic. Şi este de înţeles să fie aşa.
