Compania pe care a înfiinţat-o a fost „încoronată" timp de trei ani la rând ca fiind cea mai dinamică entitate de business din domeniul tehnologiei din Europa Centrală. Atunci când meseria ta este să creşti cu rate anuale de peste 5.700%, pasiunile pe care le cultivi sunt cai sălbatici.
„Chiar şi acum sunt un pic accidendat, la genunchi. Acum două săptămâni ne-am lăsat puţin duşi de val în Poiana Braşov. Genunchierele şi-au făcut totuşi treaba. Vreau să mai ajung să mă dau weekendul acesta“, spune Daniel Truică, unul dintre fondatorii agenţiei online, Vola.ro, start-up care a ajuns în elita celor mai puternici jucători din domeniul turismului.
Vorbeşte despre snowboarding, microbul cu care s-a contaminat în urmă cu zece ani, dar care de trei ani pur şi simplu nu-i mai dă pace.
„Pe la 16-17 ani cred că pot spune că am avut prima experienţă cu snowboarding-ul, dar a fost puţin nefericită. Mi-a împrumutat un prieten un monoshi. Ne-am rupt picioarele amândoi. La acel moment mi-am zis că dacă înseamnă placa, nu ştiu ce să zic. Însă în urmă cu 10 ani m-am reapucat. Atunci am început să învăţ, dar abia în ultimii trei ani am ajuns să mă dau mai intens. Este un sport scump. Eu am făcut greşeala de a-l învăţa singur, dar nu este deloc o idee bună pentru că ai tendinţa de a dobândi nişte obiceiuri proaste de care nu mai scapi.“
„Dependenţa“ a ajuns să fie tratată cu trei vacanţe în fiecare iarnă, două în Austria şi una în Franţa, şi cu mici doze de weekend pe pârtiile din munţii noştri.
„Pentru mine iarna este numai despre asta. Eu sunt omul care se bucură de frig. Mă dau cu snowboardul pentru sentimentul de libertate, pentru deconectarea perfectă, pentru că atunci mi se eliberează mie mintea, îmi dispare totul din cap. Este un sport foarte complet care te solicită mult, atât mental, cât şi fizic. Urcatul până în vârful pârtiei este o călătorie în sine. Cu foarte puţine sporturi am experimentat astfel de senzaţii.“
Anul acesta însă a fost unul destul de delicat pentru toţi cei care iubesc frigul. Îl apucă efectiv frisoanele când se gândeşte la încălzirea globală? „Sper să nu fim în acel punct al unei schimbări profunde generată de încălzirea globală. Eu nu sunt pregătit pentru dune. Vreau ca şi copiii mei să vadă muntele cu zăpadă“, spune cât se poate de serios Daniel Truică.
Cum iarna durează însă numai trei luni de zile, în scenariile optimiste, Daniel Truică trebuia să mai găsească ceva şi pentru restul lunilor din an. Zis şi făcut. Tot un fel de snowboarding, numai că se face pe asfalt.
„Anul trecut m-am apucat de longboard care este un fel de skateboard, dar ceva mai lung. Este practic substitutul meu pentru snowboarding pe timpul verii. Dar a început să-mi placă mult aşa că am ajuns la 5 longboard-uri. Acestea sunt „obiectele de artă“ pe care le colecţionez eu. Am şi două plăci.“ Iar printre plăci, şi-a mai făcut loc şi o bicicletă alături de care merge la colindat prin păduri, pe trasee off road de dificultate medie.
„Cel mai lipsit de importanţă lucru din garajul meu este maşina. În rest, pe lângă maşină, stau două snowboarduri, 5 longboard-uri şi o bicicletă.“
Grupul vesel, alături de maşina cea monotonă, ar putea primi în curând un alt membru pentru că pe to do list-ul lui Daniel Truică se află şi surfingul.
„Este un sport greu de învăţat pentru că trebuie să ajung la ocean. Oricum, acesta va fi următorul pe care îl voi învăţa.“
Călătoreşte mult, de dragul businessului şi de dragul său, iar pe listă sunt două locuri în care vrea neapărat să ajungă.
„Când merg în vacanţă trebuie să fac ceva. Nu pot să stau locului. Eu definesc relaxarea un pic diferit şi o leg mereu de explorare. Pe listă e Japonia. Mă pasionează Japonia pentru că este un loc pe care nu-l înţeleg acum. Mi se pare un loc guvernat de reguli stricte, un loc cu o cultură inegalabilă care cred că şi-a pus amprenta asupra societăţii. Şi pe listă mai este Tierra del Fuego din Argentina. Vreau să ajung acolo, să stau la marginea pământului“, spune Daniel Truică.
Şi după ce ai văzut unde se termină pământul, ce faci?
„Mă duc să mă dau cu placa, evident“, îmi răspunde zâmbind.
Deşi a plătit cu coaste fisurate pasiunea pentru snowboard, spune că nu este un om extrem, că nu-şi asumă gratuit riscuri, responsabilitatatea faţă de cei dragi şi faţă de business-ul său fiind mai puternică decât chemarea sălbatică a adrenalinei.
„Poţi să faci lucruri extreme în aceste sporturi, dar eu nu sunt în acea zonă. Este o arie pe care mi-ar plăcea s-o explorez, recunosc, dar trebuie să găsesc un echilibru. Nu-mi voi asuma riscuri nesăbuite.“
Şi cum energia pentru pârtie trebuie alimentată şi cu altceva în afară de pasiune, Daniel Truică admite că este un mare gurmand. Era aproape normal ca partea de experiment fizic să fie completată de partea de curiozitate senzorială. Cu toate acestea...
„Apogeul în ceea ce priveşte relaţia mea cu bucătăria sunt sedvişurile, dar asta nu înseamnă că nu sunt un gurmand. Consider însă că nu are rost să mă apuc să învăţ să gătesc pentru că am convingerea că o să pierd un an de zile sau cine ştie cât timp în care o să ajung să mă plictisesc de încercările mele eşutate. Mai bine plec la snow.“
Nu are superstiţii, dar îşi cunoaşte instrumentarul de senzaţii tari ca pe propria palmă.
„Dacă cineva îmi umblă la legături şi le schimbă chiar şi cu un milimetru eu îmi dau seama. Nu am alte probleme, dar legăturile sunt sfinte.“
Şi la fel de sfânt este tot ritualul care însoţeşte exercitarea pasiunii pentru snowboard.
„Nu analizez de ce-mi plac lucrurile astea. Cred că privesc tot exerciţiul ca pe o călătorie în sine şi nu ai cum să te plictiseşti de aşa ceva. Am ritualul meu. Îmi ceruiesc placa, îmi iau sendvişul făcut de mine, care nu e cine ştie ce, dar este singurul care-mi face plăcere, mă sui în maşină, prind răsăritul pe drum. Este ritualul meu, religia mea, iar apreschiurile sunt bisericile mele.“
Amin!
