"Axl Rose, de la Guns N' Roses, a cântat, marţi seară, la Bucureşti cu câţiva ani mai târziu decât ar fi trebuit. Şi s-a simţit. Cu o trupă nouă - instrumentişti care măcar încercau să dea tot ce este mai bun pe scenă -, domnul Rose a fost mai interesat să schimbe sacouri şi pălării decât să cânte", scrie Mediafax într-un articol în care obsevă întârzirea de două ore a concertului, "lucru cu care, de altfel, Axl Rose şi-a obişnuit fanii de-a lungul timpului".
deşi de la jumătatea concertului muzicienii de la Guns N' Roses s-au străduit mai tare, o parte a publicului nu a avut răbdare să rămână până la final, mulţi dintre spectatori părăsind spaţiul de desfăşurare a evenimentului pe parcursul acestuia.
"Aşteptaţi cu câţiva ani mai devreme, ca multe trupe care au concertat în România în ultimul timp, cum ar fi Aerosmith şi AC/DC, Guns N' Roses nu s-a ridicat la nivelul "speranţelor" celor prezenţi. Şi, în comparaţie cu concertele susţinute de membrii celorlalte două trupe, care, deşi mai "bătrâni", au cântat şi au dansat ca la 15 ani, cei de la Guns N 'Roses - şi în special Axl Rose, singurul rămas din componenţa originală a formaţiei, lansată în 1985 - au părut obosiţi. Şi, în mod clar, nici sonorizarea nu i-a ajutat prea mult", scrie Mediafax.
"N-am plătit pentru Guns N'Roses, eu pentru Axl Rose am plătit. Am plătit să-l văd bătrân, gras şi cu o mustaţă pe oală, pe el, pe sex simbolul de acum 15 ani după care suspinau prietenele noastre", scrie Florin Negruţiu în Gândul.
"Ştiam că întârzie, aşa că m-am baţâit de pe un picior pe altul citind în gând înainte şi înapoi reclama luminoasă de la World Trade Center, în aşteptarea momentului în care -mă gândeam eu subversiv- mulţimea avea să arunce cu pahare în el, ca la Dublin".
Între părţile bune care i-au plăcut se numără si faptul că "Rock-ul sună bine şi când e cântat prost. Vocea inconfundabilă a lui Axl Rose a sunat uneori spart, dar energia lui şi a trupei a compensat această problemă."
De asemenea, spre deosebire de concertul din Dublin, "n-a aruncat nimeni cu pahare. Huiduielile au încetat după primele acorduri, odată ce lumea a înţeles că cei de pe scenă nu vor să-şi bată joc de nimeni şi că întârzierea e doar o toană de star rock. Cei care au plecat la început au pierdut. Pe la mijlocul concertului, mulţimea a început să se dezmorţească, mai ales că începuseră melodiile cunoscute, de la "You Could Be Mine", la "November Rain" şi apoi "Don't Cry". Finalul exploziv, cu "Paradise City", a fost momentul de forţă al unui spectacol generos, întins pe mai bine de două ore".
