Jurnal de bord

vezi galeria foto

Neîncrederea

Nu ştiu să înot şi nici soarele nu mă place foarte tare. Marea în­seam­nă pentru mine o umbrelă în buza apei, o carte bună şi un ceai rece. E limpede că atunci când s-a pus problema unei vacanţe pe barcă nu a sunat bine. Am respins gândul instantaneu, ca pe o muscă ce-ţi dă târcoale când citeşti; fără să o priveşti, o alungi cu un dos de palmă în timp ce întorci pagina.

Întocmai precum musca, gândul m-a bâzâit o vreme, încurajat şi de argu­mentele sufletului pereche, iubitor de mare şi deţinător de brevet de skipper. Mi-am spus atunci că trebuie să o fac şi pe asta, să împărtăşesc pasiunea lui şi să îmi înfrunt natura terestră.

Întrebări la care nu m-aş fi gândit vreodată îmi treceau acum prin cap - oare noaptea ar trebui să dorm cu vesta de salvare pe mine? Există aer con­diţio­nat? Am unde să îmi încarc laptopul? Câte cărţi ar trebui să iau cu mine, având în vedere viteza cu care citesc? Nu ar fi mai bine să îmi comand un e-reader, ca să nu depăşesc greutatea maximă admisă la bagaje? SPF 30 sau 50? Cât de mult se înclină barca şi oare nu ar fi indicat să stau mereu pe lângă catarg? Nu exclu­deam nici eventualitatea legării de acesta, precum tovarăşii lui Ulise vrăjiţi de cântecul sirenei. Am căutat informaţii despre efectele secundare date de Emetiral şi alte medicamente contra răului de mişcare. Viitorul nu suna bine, dar eram dispusă să îl înfrunt, pregă­tindu-mă pentru ce e mai rău.

Constrângerea

Şi am plecat. Cu haine puţine şi doar 2 perechi de încălţări (şi acelea papuci), cu cărţi care mă pun pe gânduri, cu SPF 15 pentru el şi 30 pentru mine, o rezervă secretă de ciocolată şi credinţa că 12 zile trec repede, m-am îmbarcat pe Kos 33.

Barca, un Jeanneau Sun Odyssey de 43 de picioare ce dezminte tradiţia nomenclatorului feminin, mi-a fost gazdă bună în acea primă noapte de duminică spre luni. Abia de a doua zi avea să îşi arate adevărata faţă.

Am plecat din marina Alimos, de lângă Atena. În acele prime zile gândeam că viaţa pe barcă e ca panglica lui Moebius; indiferent pe care parte o întorci, arată la fel şi nu vrea să se sfârşească. Erau însă acele zile în care mi se confirmase temerea că nu răspund bine la privaţiuni.

Restrângerea zonei de confort îmi bloca mintea. S-ar fi zis că, fiind atât de limitate opţiunile de activitate fizică, mintea îmi va fi obligată să se întoarcă înspre ea şi să mediteze. Îmi propusesem la plecare să profit de timp şi claustrare pentru a scrie, pentru a face astfel acel exerciţiu scriitoricesc mult visat. Nu s-a putut. Ca om ce şi-a petrecut liceul şi facultatea citind pe o bancă în parc, barca îmi părea un cort mai mare, bătut de soare şi purtat de apă.

Viaţa pe cortul plutitor însemna să dorm într-un spaţiu îngust, să îmi programez parcimonios duşul, să accept limitările unui aragaz rudimentar şi provocarea unui dulap de haine minuscul şi neprietenos. Mai număram eu pe lista nefericirilor mele lipsa aerului condiţionat şi a internetului, precum şi echimozele tot mai înfloritoare de pe mâini, picioare, coaste sau faţă. Ca orice neofit trebuia să trec printr-o serie de probe ale iniţierii. Botezul a culminat cu o parâmă dezlănţuită de vânt şi croită pe buza mea superioară, strivind-o de dinţi şi umflând-o pentru câteva ore. Orice activitate serioasă se construieşte cu sacrificiu uman, iar marea şi-a cerut porţia.

Am concluzionat relativ repede că traiul frugal şi în natură nu e pentru mine. Dar asta o ştiam de acasă. Dacă tot ajunsesem acolo trebuia să găsesc alte gânduri mai paşnice cu care să îmi umplu mintea şi sufletul.

Entuziasmul

Schimbarea s-a produs în starea de veghe; am descoperit repede că somnul este un antidot polivalent - îndepărtează senzaţia de rău sau plictiseala şi face să treacă timpul. Se pricepe aşa de bine la asta încă am pierdut uşor urma zilelor, devenind un anti-Robinson Crusoe eşuat pe o barcă şi lipsit de voinţă.

Cu toate acestea nu am dormit prea mult; timpul de fapt se dilata şi oferea spaţiu nesfârşit gândurilor. Neîngrădite, acestea veneau la mine cu perspective şi soluţii noi, cu proiecte şi idei ce mă făceau să număr iar şi iar zilele rămase până la întoarcere. Era un semn bun! Atunci când coc proiecte noi pentru după-va­canţă înseamnă că relaxarea funcţio­nează.

Cărţile luate cu mine îşi făceau şi ele treaba; nu cea gândită acasă, însă. După câteva zeci de pagini de istorie a Goldman Sachs, trebuia să iau o pauză. Mergeam atunci pe punte şi îmi pierdeam privirea în albastrul de cerneală al mării. Ascul­tam comenzile skipper-ului şi urmăream amuzată acţiunile celorlalţi skipperi, membri ai echipajului. Apoi, mi s-au dat mie comenzi.

Mie, musul musului musului! M-am executat, nesimţindu-mă în formă pentru o revoltă. În definitiv, nici Kos nu era Bounty, nici insulele pe care mă puteau debarca nu erau locuite.

Am învăţat să fac noduri şi să leg fenderele. Uneori, recuperam parâmele. Alteori descurcam şcotele. La voltă lăsam capul jos. La acostare protejam lateralele. Am învăţat şi uitat despre ghiu, foc, rai, ocheţi, tacheţi, hulă şi chilă; un limbaj paralel, creat de marinari pentru a-i intimida pe musi, bucătari şi vizitatori necalificaţi. Am avut vânt slab în mare parte a timpului. Au fost şi zile în care se mergea cu velele. Acelea erau chiar frumoase. După cum era incredibil să stai pe spate pe punte seara la asfinţit; să priveşti stelele, să încerci să le numeri, să le cauţi pe cele căzătoare şi să uiţi de tine. Să mergi cu privirea pas cu pas pe Calea Lactee şi să ai impresia că dacă întinzi mâna culegi o stea. Sau să fi acostat la cheu, în porturi pitoreşti, în fiecare seară altul şi să asculţi viaţa insulei. Să o simţi pulsând din ce în ce mai tare cu fiecare minut cu care soarele îşi slăbeşte ardoarea. Să nu îţi mai vină ţie, animal de oraş, să cauţi disperat reţea wireless.

Am avut norocul să ne însoţească un delfin, deşi pentru scurt timp; jucăuşul a transformat ziua în sărbătoare căci a venit însoţit de o doamnă delfin, cu puiul înotând cuminte deasupra, ca şi cum îi era anexat ca aripioară. Am să îmi amintesc de doamna delfin şi puiuţul ei cu aceeaşi emoţie cu care preţuiesc maimuţica ce s-a urcat pe mine galeş pentru a-şi lua singură porţia de "baby bananas". Sunt întâlniri care te întorc în timp, în vremea când viaţa era simplă şi emoţia prima. Prima oprire a fost pe Hydra, o insulă de pe care maşinile au fost izgonite, iar transportul se face cu măgăruşi. Când am ajuns prima dată pe Hydra, acum un an, un om frăgezea o caracatiţă. O izbea ritmic de ciment refuzându-i dreptul la rigor mortis, oferindu-i în schimb nemurirea unui sos de lămâie picurat pe grătar. Anul acesta Hydra mi s-a dezvăluit ca insula celor o sută de pisici ghif­tuite din care şapte cer­şeau graţios şi în grup la mesele tavernei din faţa bărcii noastre.

A urmat apoi un golf singu­ratic în care apa e turcoaz de tran­s­parentă, iar peştii mici şi mari înoată bu­curoşi să capete de mâncare. Pe acesta l-am vizitat şi la întoarcere, rămânând iar peste noapte şi rătăcindu-mă, iar pe Calea Lactee.

Am mers apoi în Spetses, o insulă fru­muşică şi casă a Bouboulinei, eroina războiului de independenţă din 1821. Văduvă la acea vreme, Laskarina Bouboulina a construit nave de război, şi-a organizat propria armată şi a condus blocada navală. După independenţa câştigată de la turci şi cu ajutorul ei (lucru pentru care a primit postum medalia de amiral de la ruşi), Bouboulina a murit într-un conflict civil ucisă de familia fetei cu care fugise unul dintre fiii săi.

Pe Spetses urma să aibă loc, chiar în ziua în care am ajuns noi, nunta fiului fostului rege al Greciei.

De pe barcă am putut urmări sosirea invitaţilor la biserică - siluete în costume impecabile şi rochii vaporoase aduse la mal de Action Man, o barcă cu motor mândră să fie taxi în această zi. Deşi interzise pe insulă, nuntaşii au sosit şi în maşini, şiruri lungi de Mercedes-uri Sprinter, argintii şi oficiale.

Dimineaţă ancora noastră era angajată într-o relaţie intimă cu Gratsia, ancora vecinilor italieni.

După negocieri transmise din gură în gură şi cu 10 mâini, scafandrul a acceptat să ne deznoade pentru 60 de euro de barcă şi a purces la treabă.

Italienii, s-a dovedit, nu ştiau engleză. Nu ştiau nici sailing, îmi era evident după nodurile de ageamii pe care le făcuseră la fendere.

A fost singurul incident prin care a trecut Kos şi a fost unul minor. Bavaria, barca cu care naviga un grup de prieteni în paralel, şi-a pierdut elicea.

Nu am vorbit deloc despre mâncare pentru că, până la acest moment, nu a strălucit. Au fost preparate oneste, dar lipsite de savoarea pe care o aşteptam. M-am dezmăţat culinar însă la restaurantul Margaritei din Leonidion, o marină micuţă cu vreo două taverne şi un magazin de ţară.

Margarita este o doamnă la vreo 50 de ani, îmbrăcată în negru, veselă şi hotărâtă. Ne-a întâmpinat spunându-i pe nume skipper-ului şi ne-a informat că legumele sunt cultivate de soţul ei în grădina proprie. Fiul servea la mese şi, după cum aveam să descoperim puţin mai târziu, mama sau soacra curăţa cartofi la bucătărie. Mâncarea a fost excelentă, cu o doradă impecabilă, calamari delicioşi şi cataif pregătit special pentru noi.

În piaţa de peşte din Poros un pescar căsătorit cu o suceveancă ne-a vândut 8 sardine şi 8 creveţi proaspăt scoşi din mare cu 6 euro. Întâmplarea a făcut ca uleiul de măsline să se termine tocmai când găteam creveţii, aşa că l-am înlocuit cu puţin unt. Am aromat cu usturoi ras fin şi coajă de lămâie şi am rumenit acolo creveţii, răcorindu-i la final cu sucul lămâii. Au fost cei mai buni creveţi mâncaţi vreodată.

Într-o după-amiază am sosit la Nafplio, în Peloponez. Vândut francezilor pe la 1388, cucerit de turci pe la 1540, oraşul a fost recucerit de veneţieni în 1685 şi îmbogăţit de ei cu Palamidi, ultima mare construcţie veneţiană din afara republicii. Recuperată de turci, fortăreaţa construită în stil baroc tipic este extrem de bine conservată şi astazi iar accesul se face la fel de dureros ca în trecut - se urcă 857 de trepte abrupte până la intrare, peste 1.000 până în vârf de unde se vede o panoramă impresionantă asupra golfului Argolic. Nafplio, prima capitală a Greciei moderne, are azi un centru vechi extrem de viu, cu taverne care expun fructe de mare şi mici magazine de delicatese locale.

În altă zi am luat trenul pentru a merge la Micene, aflată la 20 de kilometri distanţă de port. Zorită de venirea serii, vizitarea legendarei cetăţi a testat amintirile din vremea în care scandam Iliada în ritm iambic la orele de literatură universală. Am trecut pe sub poarta cu lei şi ne-am plimbat printre grânare, puţuri-morminte şi turnuri de apărare rememorând crima Clitemnestrei şi polemizând asupra adevăratului motiv al războiului troian. Dezgropând aici o mască mor­tuară de aur, Schliemann ar fi spus "am privit faţa lui Agamemnon".

Ziua lăsam în urmă insule pleşuve, cu talăngi de capre şi golfuri primitoare. Se făcea baie - ei. Se făceau fotografii - eu. Alunecam tăcut şi lăsam în urma noastră un canal de valuri alburii pe care Hansel şi Gretel l-ar fi dibuit cu uşurinţă. Stăteam pe punte, întinsă sub vele, cu ochii închişi şi sufletul deschis. Inspiram sare, zgomot de val sfios, luciri de peşti în gaşcă şi tresăriri de pescăruşi. Expiram stresul cabinei de 2x2, dezamăgirea barbunului lipsă din meniu şi oboseala vieţii de acasă. Îmi plăcea.

Mă gândeam că a călători pe mare schimbă perspectiva şi focusul. Vacanţa pe uscat pune accent pe destinaţie, iar drumului nu îi cerem decât să fie decent şi suportabil. Călătoria rămâne, chiar şi în cel mai bun caz, un instrument, un mod de a-ţi atinge scopul, de a ajunge la ţintă.

Pe mare lucrurile stau invers. Ceea ce înseamnă drum devine destinaţie, scop, obiectiv. Ceea ce trăieşti pe uscat, în scurtele răstimpuri de alimentare sau vizitare, e pus între paranteze. Sunt pauze menite să puncteze călătoria; sunt semnele de circulaţie ce îi articulează itinerariul.

În plus, pe mare încetezi să fii subiectul şi predicatul existenţei tale mai mult ca oriunde. Te pierzi voit sau pe furate în imensitatea înconjurătoare. Pe o barcă cu vele subiect şi predicat e numai vântul.

Aş mai face-o o dată? Cu siguranţă. Doar că de data aceasta vreau o barcă de cel puţin 49 de picioare, vânt de 14-16 noduri, card de internet şi o oprire obligatorie la Margarita din Leonidion!