Un San Francisco al Europei, dar care ascunde vestigii ale maurilor - a fost primul lucru la care m-am gândit când am ajuns în mijlocul Lisabonei, cocheta capitală europeană de pe şapte coline, cu trotuare pavate manual cu calcar şi bazalt gri, străduţe înguste, restaurante cu fructe de mare proaspete şi poduri spectaculose, toate animate de soundtrack-ul fado- muzica cu efuziuni de melancolie, înrădăcinată în sufletul portughezilor.
În aproape fiecare colţ al oraşului te poţi opri într-un punct ce oferă „miradours“ „privelişte de aur, fie că e vorba de râul Tejo sau Podul Vasco da Gama, cu o lungime de 16 kilometri, unul dintre cele mai lungi poduri din Europa, fie că ai vedere la Podul 25 aprilie, un pod suspendat, comparat adesea, datorită culorii, cu Golden Gate din San Francisco.
Experienţa turistică în oraşul european de pe coasta Atlanticului este unică, dat fiind mixul de atracţii din fiecare cartier portughez, de la cel mai de jos, Baixa, la cel situat în cel mai înalt punct, Bairro Alto, sau cel mai vechi, cu influenţe maure, Alfama. Am plecat în explorarea oraşului alături de un grup de vizitatori străini condus de Juan, un ghid turistic voluntar, care nu a pierdut nicio ocazie de-a prezenta fiecare punct al oraşului ca pe unul de mare atracţie.
Turul Lisabonei a început de la statuia lui Camoes, poetul naţional al Portugaliei, din piaţa cu acelaşi nume. Am ajuns apoi prin labirintul cartierului Alfamei şi pe aleile lui strâmte, decorate cu portocali, crescuţi sub rufele puse la uscat de locuitori. Deşi este zona rău famată a Lisabonei, aici se găsesc cele mai multe cluburi de fado, „muzica ce poate fi comparată cu vinul. Cu cât guşti mai mult, cu atât îţi place mai mult“, potrivit ghidului. Numele celui mai vechi cartier al Lisabonei, Alfama, dezvoltat de mauri, provine de la arabul „Al-Hamma“, care înseamnă izvoare fierbinţi.
Dacă în Alfama descoperi inima notelor de fado, în cartierul Baixa, „Oraşul de Jos“, am descoperit inima comercială, între Piaţa de Comercio şi Piaţa Dom Pedro. Baixa a fost şi zona cea mai puternic lovită de cutremurul din 1755, reconstruită de Marques de Pombal, prim-ministru la acea vreme (al cărui nume este purtat acum de una dintre pieţele Lisabonei).
O privelişte frumoasă asupra oraşului este asigurată de un turn înalt de 45 de metri, numit Elevador de Santa Justa (liftul Santa Justa), proiectat chiar de ucenicul lui Gustave Eiffel, inginerul portughez Raul Mescnier de Ponsard, născut în Porto.
Din aproape orice punct al Lisabonei se poate vedea şi castelul Sao Jorge, fostă reşedinţă a maurilor (care au dominat oraşul timp de 4 secole), considerată „leagănul Lisabonei“. Construcţia este situată pe cea mai înaltă colină a oraşului.
Revenind cu picioarele pe străzile din centrul capitalei portugheze, acestea sunt pline de baruri şi restaurante, dar şi de magazine cu suveniruri. Pe fiecare stradă principală circulă autobuze turistice, pline cu turişti care vin să facă shopping în triunghiul format din străzile Augusta, Chiado şi Liberdade Avenue din cartierul Baixa, unde este şi zona comercială cea mai veche a Lisabonei. Cei care au gustat suficient din frumuseţea urbană a Lisabonei pot continua călătoria în alte zone ale Portugaliei, ceva mai sălbatice. Infrastructură feroviară şi rutieră îţi permite să ajungi uşor în aproape orice colţ al ţării. Dacă de la aeroportul din Lisabona se ajunge în centrul oraşului în 40 de minute, direct cu metroul, cei care vor să se relaxeze pot face un detour cu trenul în Sintra, o destinaţie liniştită în nord-vestul Lisabonei, sau în oraşul Cascais de pe coasta Atlanticului. Şi în sudul exotic al Portugaliei, Algarve, transferul se face uşor pe celebrul pod suspendat Vasco da Gama, construit peste estuarul fluviului Tejo.
Noi am ales să mergem mai departe pe urmele maurilor, în staţiunea de pe coasta Atlanticului, Algarve.
În drumul spre Algarve, ne-am oprit la un producător de vin, Quinta dos Vales, un loc unde vinul se vindea la pachet cu arta. Mai multe statui ce ilustrau balerine sau siluete masculine, al căror preţ începea de la 2.000 de euro, decorau curtea producătorului de vin. A urmat un ocol la complexul turistic Vila Vita, o adevărată oază de frumuseţe ce ascundea un iaz cu lebede, o grădină paradiziacă şi o vedere impresionantă la albastrul Atlanticului. Aici, în restaurantul complexului am gustat şi unul dintre preparatele specifice: „supă de mălai“, o mămăligă mai uşoară în care se scăldau fructe de mare. În zona Algarve poţi să îţi petreci toată vacanţa într-un astfel de complex sau să faci o plimbare în golful Vilamoura, plin de ambarcaţiuni de lux şi de hoteluri de cinci stele. Însă perla provinciei o reprezintă chiar capitala, Faro, principala poartă de intrare în regiune. Înconjurat de ziduri de cetate, Faro este un mix între modern şi vechi, ce păstrează vestigiile maurilor. Şi aici portocalii şi terasele colorate decorează străduţele. Din Faro ne-am urcat la bordul unui vas privat pe Ria Formosa, pentru a ajunge pe o insulă mică, deşertică, în mijlocul căreia trona un restaurant din lemn. Şi aici am avut parte de un festin culinar, cu preparate din caracatiţă şi creveţi marinaţi, cartofi rumeniţi la cuptor şi deserturi din fructe, creme de ou şi orez cu lapte puţin diferit de cel făcut de bunica. Cum nisipul de pe plaja sălbatică era împrăştiat în toate părţile din cauza vântului, restaurantul era oricum singura evadare posibilă din calea vremii.
Experienţa datorată gastronomiei tradiţionale, peisajelor unice, oamenilor şi poveştilor despre mauri şi alţi cuceritori te fac să îţi doreşti să rămâi aici, într-o vacanţă cât mai lungă. Aşa atrage probabil Portugalia 7,7 milioane de turişti, turismul fiind una dintre cele mai importante domenii, care contribuie la PIB-ul ţării cu peste 9%.
