Steven van Groningen, Raiffeisen Bank: De ce avem dobânzi mari în România şi cum le putem reduce?

Acum câteva zile a apărut un articol în Ziarul Fi­nan­ciar cu titlul: "Cum e posibil ca în anul 2010 în România, ţară membră a UE, băncile să practice marje fixe de 9% la credite?"
Mă bazez pe fapte ca să răspund mai întâi la întrebare, iar la sfârşit voi exprima şi o opinie personală despre nivelul dobânzilor în România.

Mai întâi să răspund la întrebarea autorului articolului, domnul profesor Armeanu. Folosesc exemplul dat de dânsul, un credit în euro convertit la EURIBOR Ă marjă fixă de 9%. Poate ar fi bine să precizez înainte de toate că nu lucrez pentru banca la care dl. profesor face referire directă. Interesul meu este să avem o dezbatere de calitate despre ce se întâmplă în siste­mul bancar şi încerc să aduc o con­tribuţie la acest tip de dezbatere.

Creditele cu o dobândă variabilă au două componente. O parte variabilă şi o marjă fixă. Partea variabilă se modifică în funcţie de condiţiile de finan­ţare din piaţă, iar partea fixă acoperă costurile administrative, costurile de risc şi profitul băncii. Ca să ajungem la partea fixă discutăm mai întâi de partea variabilă.
Componentele care variază în timp sunt EURIBOR, riscul de ţară, măsurat prin CDS, şi costul cu rezerva minimă obligatorie; împreună dau costul de finanţare.
Despre partea variabilă, domnul profesor scrie: "Cotaţia EURIBOR la momentul actual este cu aproape 4 puncte procentuale mai mică decât cea de la momentul semnării contractului. Ca urmare, băncile au un câştig supli­men­tar de aproape 4 puncte procen­tuale prin aplicarea unui artificiu simplu".
Afirmaţia este complet greşită. Să por­nim de la conceptele de bază: EURIBOR este rata la care depozitele interbancare în euro sunt oferite de o bancă de prim rang unei alte bănci de prim rang din zona euro - EMU (European Monetary Union). Presu­pun că nu este nevoie să explic că Ro­mâ­nia nu face parte din zona euro şi ca atare nicio bancă din România nu este contributoare la EURIBOR. La adresa de internet www.euribor.org puteţi găsi definiţia şi mai multe informaţii pe acest subiect.
Ca să dăm credite în euro în Ro­mânia trebuie mai întâi să atragem resurse în euro.

Nivelul rezervei minime obligatorii la BNR indică faptul că avem nevoie de mai mult de 130 de euro (133,33 euro ca să fiu mai exact) pentru a da un credit de 100 de euro, rata de rezervă minimă obligatorie fiind de 25% pentru valută. De unde găsim aceşti euro? În principal la băncile din zona euro, inclusiv băncile-mamă. Dar ne dau aceşti bani la acelaşi preţ cu cel cerut băncilor de prim rang din zona euro, şi anume la EURIBOR? Cu certi­tudine, răs­pun­sul este nu. Tre­buie să plătim în plus fiindcă România este considerată o ţară cu un risc mai mare.În perioada în care EURIBOR a scăzut cu "aproape 4 punc­te procen­tuale", ris­cul de ţară a crescut - în funcţie de mo­men­tul la care ne re­fe­rim - cu până la 6 puncte pro­centuale (între de­cem­brie 2007 şi mar­tie 2009), sau cu 3 punc­te (între decembrie 2007 şi momentul actual).
Atunci nu putem să spu­nem că băncile din Ro­mâ­nia au avut un câştig supli­mentar când EURIBOR a scă­zut, aşa cum susţine domnul profesor.
Faptul că nu suntem în zona EURO înseamnă că preţul pe care îl plă­tim pentru finanţarea cre­di­telor în euro nu este EURIBOR, ci EURIBOR plus ris­cul de ţară. Faptul că sun­tem în Româ­nia mai adaugă şi costul cu RMO la BNR.

Cu acest punct cla­rificat putem să ne uităm la marja fixă. Vă dau câteva cifre valabile pen­tru creditele în valută în România în 2009 (2008). Cal­culele sunt făcute pe baza datelor statistice publicate de BNR.
Costurile administrative erau de 4% (4,5%), costul cu rezerva de 1% (2,1%), iar costul de risc 2,1% (1,4%). Dacă includem cos­tul cu rezerva (cir­ca 1%) şi prima de risc de ţară (CDS-ul de circa 3,5%) în par­tea variabilă, atunci marja fixă ar tre­bui să fie în jur de 6% pentru a aco­peri doar costurile administrative şi de risc, asumând o marjă de profit zero. Fiind cifre pe întreg sistemul bancar este vorba de o medie; în practică, mar­ja fixă va fi mai mică pentru creditele garantate şi mai mare pentru creditele negarantate, dar pentru explicaţia noastră nu are importanţă, pentru că vorbim doar de mecanisme.
Acum ajungem la întrebarea de mai sus. Conform cifrelor aduse în dis­cu­ţie, în medie, pentru un credit în va­lută, o marjă de 6% pare rezonabilă (pre­supunând că marja de profit a băncii ar fi zero şi incluzând în partea variabilă prima de risc de ţară şi costul de rezervă minimă obligatorie, aşa cum ar fi corect) dacă analizăm sistemul ban­car în ansamblu (ceea ce face ana­liza mai solidă versus situaţia în care luăm un exemplu particular de bancă şi îl extrapolăm la întreg sistemul ban­car). Dacă aplicăm OUG 50 (care in­clu­de o parte din costurile variabile în marja fixă), marja fixă peste EURIBOR ar tre­bui să însumeze mi­ni­mum CDS-ul (circa 3,5%) Ă costul de rezervă minimă obli­gatorie (circa 1%)Ă costurile admi­nis­tra­tive (circa 4%) Ă costul riscului (circa 2%), adică un total de circa 10,5% fără niciun fel de marjă de profit (de altfel, sis­temul bancar în ansamblu are pierderi în acest moment). Acum ar trebui să înţelegem de ce avem credite cu o marjă fixă de 9% peste EURIBOR.
Explicaţia nu este cea pe care o descrie domnul profesor: "De ce practică unele bănci marje atât de mari? Pentru că legislaţia le permite".
Este exact invers.
OUG 50, şi nu băncile, este cea care le impune clienţilor o marjă fixă mai mare. Băncile nu au altă opţiune. Doar EURIBOR poate fi variabilă - prevede OUG 50, în timp ce toate celelalte elemente trebuie incluse în marja fixă, ceea ce este în primul rând incorect. Aşa cum am precizat mai sus, şi prima de risc de ţară (dependentă de percepţia pieţelor financiare faţă de România), şi costul rezervei minime obligatorii (dependent de rata de rezervă minima obligatorie stabilită de BNR conform deciziilor de politică monetară, de rata de remunerare a RMO de către BNR şi de dobânda de piaţă la euro) sunt de fapt variabile.
Luând exemplul d-lui Armeanu, să spunem că un client a avut un credit cu o dobândă de 10% înainte de intrarea în vigoare a OUG 50. OUG 50 obligă banca să facă o anexă la contract în care dobânda este exprimată după formula EURIBOR Ă marjă fixă. Dacă EURIBOR este 1%, marja devine 9%. Aşa s-a ajuns la o marjă fixă de 9%. Nu este impusă de bancă, ci de lege.
Dacă ne întoarcem un pic la calculele de mai sus referitoare la media pentru sistemul bancar, vedem imediat că diferenţa dintre marja fixă de 6% care rezultă din calcule şi cea de 9%, care reiese din OUG 50, ar trebui să reprezinte riscul de ţară, acum în jur de 3,5% şi costul cu rezerva minimă obligatorie, de circa 1%, fără nicio marjă de profit. În fapt, marja de profit este reziduală, iar acum este negativă.
OUG 50 obligă băncile să mute cea mai mare parte a costului de finanţare în marja fixa, ceea ce nu este tocmai corect, aşa cum am subliniat mai sus. În dorinţa de a crea transparenţă, OUG 50 a creat un produs Frankenstein. O mare parte din marja fixă impusă de OUG 50 reprezintă de fapt un element variabil.
Transparent? Da. În interesul clientului? Nu. Bineînţeles, clientul ar trebui să beneficieze de o posibilă scădere a costului de finanţare în viitor. Conform OUG 50, clientul poate beneficia în viitor de reducerea costului la creditele în euro doar în cazul în care EURIBOR scade - puţin probabil, pentru că nu prea mai are unde să scadă. De fapt, este foarte probabil ca EURIBOR să crească în anii următori. Însă, conform OUG 50, în cazul foarte probabil în care în anii următori scade riscul de ţară şi/sau costul de rezervă minimă obligatorie, clientul nu beneficiază de această evoluţie în mod direct.
Acum, opinia mea personală. Nu este nouă, am spus-o în repetate rânduri.
Costul creditului în România este relativ ridicat şi, într-adevăr, trebuie redus. Cum anume? Avem teoretic cinci elemente asupra cărora se poate acţiona: riscul de ţară, costurile ad­ministrative, costurile cu riscul, costul de rezervă minimă obligatorie şi marja de profit. Deocamdată, a cincea componentă a preţului creditului, profitabilitatea sistemului bancar, nu oferă multe posibilităţi, sistemul bancar în an­samblu fiind în pierdere după datele pu­blicate de BNR.
Pentru calitatea dezbaterii publice, vă propun să răspundem cu pro­fe­sionalism la o întrebare mai in­te­resantă: "De ce avem dobânzi mari în România şi cum le putem reduce?"

Steven van Groningen este preşedintele Raiffeisen Bank