Ar fi vrut ei sa fie la fel ca Enron

Deocamdata, in cazul Parmalat, lucrurile par a fi depasit faza stuporii initiale. Investigatia merge mai departe si a devenit deja un fapt obisnuit ca fiecare zi sa aduca o noua ramificare a scandalului, iar in privinta viitorului companiei, si acesta pare sa fi devenit mai putin imprevizibil, temerile de o catastrofa sociala si financiara tinzand sa lase locul speculatiilor la rece despre cat si cum poate fi salvat din firma lui Tanzi.

Dupa cum se stie, noul sef al Parmalat, Enrico Bondi, are la dispozitie sase luni, incepand din 27 decembrie (data cand Parmalat a fost declarata insolvabila) pentru a constata situatia financiara reala a companiei, ceea ce va permite eventuala recuperare a pagubelor provocate de vechiul management si salvarea activelor cu potential profitabil.

Dincolo de faptul ca analistii americani se declara deja sceptici in privinta realismului legislatiei italiene, care considera posibila o restructurare a unei companii insolvabile intr-un termen atat de scurt, tocmai limitarea la sase luni a mandatului special al lui Bondi ii indreptateste pe altii sa considere ca acesta are sanse de reusita, dat fiind ca nu va mai depinde de incetineala proverbiala a justitiei italiene. Iar daca la reputatia buna a lui Bondi, cunoscut pentru modul eficient in care a actionat acum zece ani, cand a avut un mandat similar de restructurare a grupului Montedison, se adauga implicarea guvernului italian, decis sa ia masuri exceptionale de salvare a activelor profitabile si a locurilor de munca de la Parmalat, chiar daca ele ar contraveni reglementarilor UE (Comisia Europeana a anuntat ieri ca se va pronunta cam intr-o luna asupra planului autoritatilor de la Roma), perspectivele companiei italiene nu mai par chiar atat de sumbre.

Cei care au reusit sa-si revina intr-un timp atat de scurt din soc sunt acei investitori cu experienta, mai putin sensibili la patetismul articolelor din presa despre dezastrul firmei italiene si mai inclinati sa caute castigul si acolo unde el pare sa fie imposibil de obtinut. Unii s-au grabit deja sa sublinieze ca, daca tot scandalul se reduce la sustragerile de fonduri infaptuite de Calisto Tanzi si ai lui, atunci totul e bine, fiindca suma in cauza, chiar daca e vorba de 500 de milioane de euro, de 800 sau chiar de un miliard, nu e chiar asa de mare. Acestia considera ca in esenta au de-a face cu formula "produse bune, afaceri proaste", adica de niste active respectabile (marcile de lactate sau de dulciuri ale Parmalat, uzinele cu instalatii moderne de procesare si ambalare) care pot genera in continuare castiguri frumoase daca vor fi bine administrate.

Si despre titlurile emise de Parmalat, motiv de ingrijorare pentru nenumaratii investitori care le detin, analistii optimisti cred ca nu-si vor pierde valoarea, fiindca vor fi in cele din urma evaluate corect de piata. Iar daca acum nu se pot face prea multi bani din vanzarea rapida a actiunilor si a obligatiunilor, exista investitori care cred in scenariul optimist conform caruia acestea se pot dovedi acum subevaluate - daca, asa cum spera investitorii in cauza, sunt corecte auditurile facute de Deloitte&Touche Tohmatsu, unde e vorba despre profituri brute de ordinul a 600 de milioane de euro pe an. Financial Times citeaza cazul unui investitor care a cumparat acum cateva milioane de obligatiuni la mai putin de 20% din valoarea nominala, mizand pe faptul ca, dupa reorganizare, noul Parmalat va fi in mod necesar o companie sanatoasa din punct de vedere financiar.

Deocamdata, cifrele auditate de Deloitte urmeaza sa fie verificate de PriceWaterhouseCoopers, iar comentatorii mai putin insufletiti de mirajul castigului considera ca problemele de pana acum ale Parmalat se impart in trei categorii: sustrageri pur si simplu de fonduri sau deturnarea lor in folosul unor afaceri proaste ale grupului Parmalat (seful Calisto Tanzi a declarat ca din cei 500 de milioane de euro pe care i-a luat de la firma, majoritatea au fost canalizati spre Parmatour, agentia de turism condusa de fiica sa Francesca); pierderi operationale consemnate inainte ca filialele in cauza ale Parmalat sa ajunga la profitabilitate; pierderi acumulate la filiale care si acum sunt neprofitabile sau care au devenit intre timp neprofitabile (iar aceste pierderi sunt singurele in cazul carora nu se va mai putea salva nimic dupa restructurare).

Intrebati-i mai bine pe mafioti

Exista insa si analisti care se indoiesc ca in intervalul scurt planificat pentru redresarea companiei se pot face cu adevarat minuni: dintr-o vanzare pripita de active s-ar castiga putin, iar compania ar fi astfel lipsita de fondurile necesare pentru achitarea unei datorii pe care multi o estimeaza intre 7 si 10 miliarde de euro (la ora actuala, Parmalat dispune de o perioada de gratie de doi ani la plata datoriei principale si a dobanzilor, incepand cu aceeasi data de 27 decembrie).

In plus, va fi extrem de greu de refacut situatia reala a conturilor firmei, pentru ca sutele de filiale, relatiile complicate dintre acestea si lipsa de transparenta in privinta raportarilor pentru fiecare din ele vor necesita investigatii indelungate. Are mai putina importanta ca Tanzi si directorul sau financiar Fausto Tonna (cel care, intr-un acces de umoare neagra remarcabil macar prin sinceritate, s-a razbunat pe ziaristi urandu-le de Anul Nou "o moarte lenta si dureroasa") isi arunca reciproc vina pentru ceea ce s-a intamplat: reteaua de firme offshore cu conturi false si active inexistente e o realitate care costa scump compania praduita de ei si ii sperie nu numai actualii creditori, ci si potentialii cumparatori.

Presa vorbeste deja despre vulturii ce incep sa adulmece posibilitatea unui castig de pe urma eventualei vanzari pe bucati a companiei, numai ca potentialii cumparatori nu se prea inghesuie, ceea ce denota ca firmele din bransa nu prea considera ca au nevoie de hatisul contabila al Parmalat pentru a-si spori propriile afaceri. Pana acum si-au anuntat interesul doar cateva companii aflate in lupta pentru o piata specifica (National Foods of Australia, de pilda, care s-a declarat tentata de afacerile locale ale Parmalat, iar Dean Foods, cel mai mare procesator de lapte din America, a lasat sa se inteleaga ca ar putea cumpara anumite facilitati de productie si ambalare ale Parmalat), precum si investitori de portofoliu activi in sectorul alimentar - fondurile Hicks, Muse, Tate & Furst sau PAI Partners. Cei mai mari competitori traditionali ai Parmalat, Danone si Nestle, au anuntat insa ca nu intentioneaza sa preia nici o afacere a italienilor.

Reticenta fata de ceea ce a lasat in urma echipa lui Tanzi se mai explica si prin altceva decat prin dificultatea de a descalci conturile Parmalat. Majoritatea ziarisilor, dar si oficialitati ca seful Comisiei Europene, Romano Prodi, au vorbit despre Parmalat ca despre un al doilea Enron; au existat insa voci care au apreciat ca procedura primitiva folosita de oamenii lui Tanzi pentru a falsifica realitatea contabila seamana mai mult cu metodele lui Nick Leeson, faimosul broker care a declansat crizei bancii Barings, decat cu frauda sofisticata de la Enron.

Este adevarat, si la Parmalat, si la Enron a fost vorba de inselarea pietei prin invocarea unor fonduri disponibile in filiale, in afaceri offshore sau in fonduri de investitii; modelul de guvernare corporatista asumat de Enron, expresie a culturii corporatiste americane axate pe transparenta cu orice pret, nu are insa nimic comun cu modelul de afacere de familie, inchisa si condusa intr-un stil profund paternalist, ramas caracteristic pentru Parmalat chiar si dupa ce compania s-a listat la burse. Prin urmare, si radacinile culturale ale fraudei sunt altele - si sunt deja destui ziaristii americani care au sesizat diferenta si au comentat, cu dispret specific, ca in cazul Parmalat e vorba de un scandal tipic italian, similar celui care a dus la falimentul Bancii Ambrosiano sau, mai nou, la colapsul companiei Cirio, tot din sectorul alimentar.

Unii merg chiar mai departe si afirma ca radacinile crizei Parmalat rezida in modul cum Calisto Tanzi a inteles sa extinda afacerile familiei sale: dupa 1973, cand sectorul italian al productiei de lactate a fost liberalizat, Tanzi a cumparat numeroase societati de stat de prelucrare a laptelui, reusind astfel sa-si creeze o firma puternica, cu acoperire mare a pietei italiene; ziaristii americani se intreaba acum cu ce bani a reusit sa-si adjudece atunci activele statului si speculeaza ca procesul a fost cumva similar privatizarilor din Rusia care i-au imbogatit pe actualii oligarhi - ceea ce inseamna de fapt ca ziaristii respectivi il acuza pur si simplu pe Tanzi ca a facut rost de bani de la mafia italiana, iar acum s-a impotmolit pentru ca mai vechii sau mai noii lui creditori mafioti n-au mai vrut sa-l sustina.

Iar aici nu conteaza faptul ca aceasta e o interpretare evident rauvoitoare a situatiei, cat faptul ca ea exprima o delimitare culturala clara fata de Europa, de care nu sunt straini nici cei ce deja comenteaza defavorabil intentiile ministrului italian de Finante de a intari supravegherea in domeniul tranzactiilor financiare, spre a impiedica aparitia unor alte cazuri de frauda gen Parmalat. Comentatorii respectivi sunt aceiasi care au criticat ani de zile slabiciunea autoritatii italiene de reglementare a pietei de capital, Consob, si disputele permanente dintre Consob, Ministerul Finantelor si Banca Italiei. Dar ei considera acum ca scandalul Parmalat n-a facut decat sa trezeasca instinctele antiliberale ale europenilor, inclinati de la natura (invers decat americanii) ca a introduce reglementari peste reglementari e sanatos pentru orice piata, in general, si eficient impotriva fraudelor, in particular. Si de ce sa se mai inventeze restrictii si institutii noi de reglementare, sub pretext ca astfel va fi recastigata increderea investitorilor, cand de fapt investitorii nu la asa ceva se uita, ci la sansele lor de a castiga, inclusiv de pe urma unei firme falimentare? In fond, investitorii nici nu s-au speriat de scandalul Parmalat: iata cat de bine au inceput bursele anul cel nou! crenguta.nicolae@zf.ro