Dar Emilio Botin n-a avut niciodata ambitii politice

Un cliseu des invocat in politica e acela ca in spatele oricarui barbat de succes se afla o femeie inteligenta. In cazul lui Jose Maria Aznar, cel ce incepand de luni dimineata a ramas doar premier in exercitiu al Spaniei, cliseul se cade inlocuit cu constatarea ca in spatele unui premier de succes se afla uneori un bancher inteligent.

Patimasele comentarii din unele ziare spaniole, dar mai ales cele necenzurate din forumurile de discutii de pe Internet lasa sa se inteleaga destul de insistent ca daca n-ar fi fost seful Bancii Santander, Emilio Botin, Aznar n-ar fi ajuns niciodata la putere si poate nici partidul sau n-ar fi reusit sa-i disloce de la putere pe socialisti in 1996. Drept e ca, la vremea respectiva, acelasi PSOE (Partido Socialista Obrero de Espana) care zilele trecute s-a intors triumfator la putere se prabusise in preferintele electoratului si nu mai avea oricum sanse de a mai ramane la putere, din cauza numeroaselor scandaluri de coruptie din perioada de "felipismo" - indelungata guvernare a lui Felipe Gonzalez. In acelasi timp insa era greu de anticipat cine anume ii va lua locul lui Gonzalez, Aznar fiind pe atunci destul de pusin cunoscut ca lider al Partidului Popular de centru-dreapta. Mai mult, foarte putini analisti i-ar fi dat sanse unui candidat sters si lipsit de carisma ca Aznar sa se impuna in fata coloratului si vorbaretului Felipe Gonzalez.

Dupa ce Aznar si partidul sau a castigat alegerile, adica exact acum opt ani, analizele au mers mai curand pe explicatiile paradoxale, sustinand ca Aznar a reprezentat tocmai banalitatea linistitoare de care poporul spaniol avea nevoie dupa epoca atat de agitata a "felipismului". Treptat, pe masura ce grupurile de interese economice din jurul noii puteri au inceput sa se configureze, a inceput sa se vorbeasca de rolul bancherului Botin in castigarea alegerilor de catre Aznar. Oricat ar parea de ciudat insa, teoria respectiva n-a fost lansata de opozantii lui Aznar sau ai lui Botin ori de amatorii de conspiratii, ci de admiratori ai amandurora. Corespondenta publicatiei The Economist in Spania i-a facut acum cativa ani un portret elogios lui Emilio Botin, in care spune ca inainte de lansarea campaniei electorale din 1996, bancherul l-a luat pe Aznar la Londra in avionul sau privat si l-a prezentat acolo unui grup de finantisti din City, in fata carora Aznar a vorbit despre programul economic al partidului sau, inspirat de ideile lui Botin. Comentariile lui Botin de sustinere la adresa lui Aznar, cu motivatia ca el si partidul sau sunt capabili sa garanteze stabilitatea investitiilor straine in Spania, ar fi insemnat atunci lovitura de gratie pentru guvernul lui Felipe Gonzalez, sustinea corespondenta The Economist.

Dupa ce Aznar a castigat a devenit evident ca noul premier si bancherul Botin aveau aceeasi ambitie pentru Spania, anume aceea de a reda tarii statutul de odinioara, de centru al lumii hispanice. Una din parghiile de atingere a unui astfel de scop era tocmai imperiul financiar al lui Botin, care reusise, intr-un mod neegalat de nici un alt om de afaceri din Spania, sa-si implanteze steagul cu flacara alb-rosie, logo-ul Bancii Santander, in aproape toate tarile din America Latina. Botin n-avea ambitii politice pentru el insusi, dar interventia lui in politica fusese motivata de instabilitatea financiara pronuntata din Spania acelei vremi, care ii ameninta lui afacerile. Nu inseamna insa ca mai apoi s-a tinut departe de politica: in dezbaterea publica despre intrarea Spaniei in zona euro a facut tot posibilul sa-i atraga de partea sa pe cat mai multi politicieni, sustinand cu inversunare cauza adoptarii monedei unice, iar mai apoi s-a straduit sa acumuleze o putere economica atat de mare, incat nici o decizie a unui politician spaniol sa nu mai poata face abstractie de interesele lui.

O Spanie integrata in zona euro nu putea supravietui fara sa fie competitiva, astfel incat tendinta de concentrare si consolidare, comuna mai tuturor sectoarelor economice in Europa spre sfarsitul anilor '90, a avut in Spania un pionier in Botin. In 1998, cea mai mare banca spaniola, BBV (Banco Bilbao Vizcaya) incercase o fuziune cu banca italiana Unicredito, dar esuase. Botin, a carui rivalitate cu Emilio Ybarra, seful BBV facea de mult deliciul comunitatii de business din tara, a reusit insa dupa numai cateva luni sa raspunda esecului lui Ybarra cu o miscare de maestru - fuziunea intre Banco Santander si Banco Central Hispano (BCH), ceea ce insemna unirea celei de a doua cu cea de-a treia banca din Spania. Ulterior, Francisco Gonzalez, seful bancii Argentaria (a patra banca spaniola), a izbutit sa realizeze fuziunea cu BBV, dar entitatea rezultata n-a izbutit sa ajunga din urma noul grup bancar Santander Central Hispano. In urma fuziunii Santander cu Central Hispano, Botin si seful de atunci al BCH, Jose Maria Amastegui, au ajuns copresedintii unui gigant bancar cu peste 8.000 de sucursale si 100.000 de angajati - a zecea institutie bancara din Europa si cea mai mare din America Latina, unde detine cam 10% din piata.

Dar Botin nu s-a multumit sa fie copresedintele SCH; desi, conform documentului de fuziune, Amastegui ar fi urmat sa ramana copresedinte pana in 2002, urmand ca Botin sa ramana unic presedinte dupa retragerea acestuia, animozitatile starnite de veleitatile dictatoriale ale lui Botin au declansat o lupta surda la conducerea bancii. Mai intai, Amastegui a fost nemultumit ca in noul consiliu de administratie sunt prea multi oameni adusi de Botin, inclusiv fratele si una din fiicele acestuia; Botin a facut atunci o concesie, renuntand la numirea fiicei sale Ana Patricia, pe care a pastrat-o pentru a-i urma la conducerea SCH din 2008, cand el va fi implinit 72 de ani. Mai apoi, Botin a fost informat ca directorul de comunicare, aliat al lui Amastegui, plateste ziaristi ca sa scrie articole defaimatoare la adresa lui. De data aceasta n-a mai rabdat, l-a dat afara pe directorul de comunicare si a decis sa rezolve situatia cum stia el mai bine, adica oferindu-le lui Amastegui si vicepresedintelui adus de acesta o compensatie financiara din cale-afara de generoasa numai ca sa paraseasca banca.

Presa interesata de caz a bagat de seama atunci corect ca, desi Amastegui a cerut autoritatilor sa se implice in rezolvarea situatiei de criza de la SCH, atat banca centrala, cat si guvernul condus de Aznar au refuzat sa se amestece, lasandu-i practic mana libera lui Botin. Ulterior, fiscul a dispus cercetari asupra sumelor platite de Botin tovarasilor de drum de la BCH ca sa plece din banca, pe baza unor informatii care spuneau ca nu fusese vorba de o simpla compensatie, ci de o mita in toata regula, mult mai mare decat suma dezvaluita actionarilor (unele surse vorbesc chiar de 40 de milioane de dolari). Totusi, ancheta s-a impotmolit si nu da semne ca are sanse sa inainteze, ceea ce a incetatenit in opinia publica ideea ca Botin este intangibil si deasupra justitiei.

Nici stilul de lucru al lui Botin nu e de natura sa-l faca prea simpatic. Dur si coltos, genul de sef care se baga in treburile tuturor subalternilor, ii scoala din somn noaptea cu telefoane sau ii cheama la munca duminicile, Botin isi conduce imperiul nu ca pe o banca moderna, ci ca pe o afacere de familie, in ciuda faptului ca in scriptele SCH familia lui nu figureaza decat cu aproape 3% din actiuni. Toata lumea e de acord ca Ana Patricia, o fiica leita tatalui (dar cu inca mai multa pregatire financiara, scolita la Harvard) ii va urma la conducere, iar aceasta n-ar face decat sa duca la a cincea generatie o dinastie de bancheri inaugurata in 1857 de strabunicul Don Emilio Botin, cel ce a fondat Banco Santander si, intre altele, descoperitorul picturilor rupestre din pestera Altamira. Si bunicul, si tatal lui Emilio Botin cel de acum au fost bancheri si au condus aceeasi banca, dar ea n-a capatat prestigiul de acum decat gratie lui. In 1989, el a fost cel care a dat drumul concurentei in sistemul bancar spaniol, punand capat oligopolului celor sapte banci care fixau lunar impreuna dobanzile la depozite. A lansat pe piata produse bancare noi, unele destul de controversate, care i-au permis sa devina cea mai rentabila institutie iberica de credit si sa-si finanteze cu succes extrem de ambitioasa politica de expansiune in America Latina.

Anul acesta, Emilio Botin figureaza pe lista Forbes a celor mai bogati opt oameni din Spania, cu o avere de 1,8 miliarde de dolari. In mod sigur figureaza insa si pe lista celor mai antipatici spanioli. Luate fiecare in parte, nici bogatia, nici dorinta de putere si nici duritatea comportamentului n-ar parea atat de scandaloase; combinate in persoana primului bancher al tarii, ele au impresionat insa mai tare opinia publica din Spania decat persoana cumsecade a lui Aznar. Cine viziteaza forumurile spaniole de discutii de pe Internet in aceste zile constata ca in nici un caz nu se poate afirma ca doar atentatele din 11 martie au dat jos de la putere Partidul Popular. Convingerea multor participanti la forumurile respective e ca, la fel cum guvernarea lui Felipe Gonzalez a hranit coruptia si a slujit interesele unor bogatasi dubiosi, la fel si guvernarea Partidului Popular, in ciuda performantelor ei economice net mai bune, a ajuns sa fie dirijata de cativa insi cu avere, dintre care cel mai puternic ar fi Botin. Acum, cu socialistii din nou la putere, sunt deci sanse ca lucrurile sa se schimbe. Dar atunci de ce spune utilizatorul Echevarri de pe rankia.com ca la nici un miting electoral al lui Rodriguez Zapatero n-a vazut pe nimeni sa se fi legat de Emilio Botin?
crenguta.nicolae@zf.ro