Eu nu m-am nascut ca sa-mi pun manecute

Trei conducte de transport al gazelor pe teritoriul nord-american formeaza activele companiei CrossCountry Energy, despre care analistii considera ca va fi o firma onorabila si un producator constant de bani. Mai putin optimisti sunt analistii in privinta altei companii pe cale de constituire, Prisma Energy International, care va grupa gazoducte si active din domeniul generarii si al distributiei de energie electrica din 14 tari.

Aceasta umila stire despre doua companii anonime, aparuta la inceputul saptamanii, a trecut aproape neobservata in contextul avalansei de relatari despre un personaj tragic pe nume Jeffrey Skilling, care tocmai a aflat ca e pasibil de mai mult de trei secole in inchisoare pentru frauda. Totusi, stirile au legatura intre ele: gazoductele si uzinele de electricitate de mai sus au fost pana acum doi ani in administrarea personajului nostru, considerat acum responsabil de falimentul gigantului energetic Enron, din care acestea faceau parte.

Pentru industria energetica americana e un lucru evident bun ca autoritatile care supervizeaza restructurarea Enron si creditorii au cazut de acord fie si numai asupra infiintarii CrossCountry (pentru Prisma Energy, aprobarea urmeaza sa vina abia in aprilie); vorba cuiva, "exista viata si dupa Enron". Pentru ceea ce insa a fost atata vreme cea mai mare companie energetica a Americii, intoarcerea la sursele ei initiale de venit - conductele de gaze - e insa o ironie a soartei care n-a scapat nici unui ziarist preocupat de fenomenul Enron, pentru ca directorii considerati acum vinovati de falimentul companiei sunt tocmai cei ce, in dorinta de a-si depasi conditia de simpli gazari din Houston, au deturnat activitatea vechiului Enron si l-au transformat dintr-un furnizor regional de gaze si curent electric in broker national de energie, in provider de Internet, in vanzator de carbuni, de petrol sau de materiale plastice - una peste alta, intr-o masinarie de speculatii bursiere care a imbogatit cateva zeci de oameni si a saracit alte zeci de mii.

Daca n-ar fi fost acest Skilling si cei pe care i-a adus el in companie, Enron ar fi fost probabil acum un gigant energetic scos din banalitate doar de importanta relatiilor sefului sau, Kenneth Lay, cu Partidul Republican si in speta cu George W. Bush, care pe vremuri a facut afaceri cu Lay si a ramas prieten cu acesta inclusiv cand a devenit guvernator de Texas si apoi presedinte al SUA, cu larga sustinere financiara a companiei din Houston. In urma cu cativa ani, Enron a fost acuzat ca a influentat in folosul propriu modul cum vicepresedintele Dick Cheney a conceput strategia energetica pe termen lung a SUA; acum, poate, Enron ar fi prins contracte in Irak si ar fi fost acuzat ca e favorizat de administratia Bush laolalta cu Halliburton sau Bechtel.

N-a fost sa fie insa asa; Enron a ajuns, si in bine, si in rau, cel mai important simbol al epocii de boom economic aparent fara limite al anilor '90, unde credinta oarba in fortele pietei, conjugata cu increderea teribila in sine si dorinta de imbogatire a unei generatii de tineri iesiti de la Harvard sau Yale si absolventi de MBA au creat un climat de afaceri in care pretul actiunilor si profitul pe termen scurt au devenit cei mai importanti indicatori ai sanatatii unei companii, iar speculatiile bursiere si comertul online au ajuns sa fie considerate afacerile prin excelenta, singurele in stare sa produca bani multi peste noapte si din nimic. Intr-adevar, tanarul softist in tricou si blugi care ajunge milionar de pe urma unui magazin virtual si brokerul mereu la patru ace pentru care o lovitura pe bursa aproape ca tine loc de satisfactie sexuala sunt doua fatete ale aceleiasi realitati culturale a anilor '90. Privind acum lucrurile in urma, dupa scandalurile de la Enron sau WorldCom si dupa deziluzia ulterioara euforiei bursiere a "noii economii", s-ar zice ca in orice Jeff Bezos zace si cate un mic Nick Leeson. Generalizarea nu e corecta, dar e explicabila: e destul de greu de disociat azi intre speranta inocenta si intentie de frauda in tot ceea ce au facut vedetele de business ale anilor '90 in epoca lor de glorie.

Exact cu acest lucru se ocupa acum justitia americana cand incearca sa determine vinovatia lui Jeffrey Skilling pentru dezastrul de la Enron. Spre deosebire de colegii si subalternii lui acuzati si ei, Skilling e singurul care nu s-a ferit sa depuna marturie, acum doi ani, in fata Congresului si sa-si exprime punctul de vedere despre situatia de la Enron, desi avocatii l-au sfatuit sa nu o faca, pentru ca astfel isi va limita posibilitatile de aparare la un eventual proces si, daca se va dovedi ca a mintit, atunci se va face vinovat, in plus, de sperjur. Si tot spre deosebire de ceilalti acuzati, el este singurul care s-a declarat de la inceput si se declara si acum nevinovat, desi e foarte posibil ca marturia depusa recent de directorul financiar Andrew Fastow, mana dreapta a lui Skilling, sa-l incrimineze si pe el, daca nu chiar si pe fostul presedinte al firmei, Kenneth Lay.

Cu toate ca in general opinia publica tinde sa considere ca nu se va fi facut dreptate la Enron pana ce Skilling si Lay nu vor ajunge si ei dupa gratii, pentru ca e imposibil ca toate ilegalitatile de acolo sa se fi produs fara stirea (in cazul lui Skilling mai ales) sau macar fara aprobarea lor tacita (in cazul lui Lay), exista voci din presa americana dispuse sa-i acorde acum prezumtia de nevinovatie lui Skilling si chiar sa aprecieze ca va fi greu ca acesta sa aiba parte de un proces cinstit, din moment ce presiunea opiniei publice merge in sensul condamnarii lui. Ba chiar ar fi un dezastru de relatii publice pentru justitia americana (mai ales in anul electoral 2004) sa nu-l poata condamna pe Skilling, ajuns sa fie privit ca un soi de incarnare a arogantei si a lacomiei corporatiste care nu trebuie sa scape nepedepsite.

Unul din avocatii lui Skilling a pus problema simplu: "Oamenii vorbesc de parca Jeff Skilling si-ar fi suflecat manecile si ar fi zis: iata cum vom face aceste tranzactii - or, asta nu e adevarat". Tocmai din lipsa dovezilor concrete impotriva lui a durat atat de mult pana ce procurorii au reusit sa construiasca acuzarea si va dura probabil inca si mai mult pana ce vor izbuti sa-l condamne. Iar lucrurile sunt intr-adevar complicate. De pilda, Skilling e acuzat ca a castigat 67 de milioane de dolari intre 1999 si 2001 din vanzarea de actiuni Enron, considerandu-se ca le-a vandut in timp util, inainte ca pretul lor sa scada, uzand de ceea ce stia el despre companie in calitate de director executiv (acuzatia de "insider trading"). Totusi, majoritatea actiunilor le-a vandut in 1999, inainte de toate tranzactiile dubioase in care a intrat mai apoi Enron.

Arogantul fata cu ticalosii de investitori

Mai mult, in 2000, Skilling a aplicat un program de vanzare automata de actiuni, dand ordin brokerului sau sa vanda invariabil 10.000 de actiuni pe saptamana (conform regulilor SEC, un astfel de program il apara pe detinatorul actiunilor de orice acuzatie de "insider trading"), dar apoi a oprit programul in iunie 2001, cu noua saptamani inainte de a-si da demisia din companie, fapt vazut de avocatii lui Skilling drept o dovada clara ca omul nici nu stia la acel moment ca Enron merge prost, necum sa fie vorba de "insider trading".

Mai mult succes ar putea avea procurorii cu acuzatia referitoare la sistemul de "parteneriate" neevidentiate contabil - un sistem creat de Fastow, in cadrul caruia diverse societati fantoma, infiintate tot cu banii Enron sau cu banii personali ai directorilor, aveau rolul de a cumpara activele neperformante ale companiei si de a ascunde astfel cifra exacta a datoriilor Enron, pentru ca firma sa poata figura in fata investitorilor ca se tine de planul ei de crestere constanta a profiturilor. Intr-unul din cazuri s-a intamplat chiar ca, atunci cand unele din aceste societati au devenit insolvabile, sa fie sustinute financiar de altele mai sanatoase, printr-o retea de tranzactii circulare de toata frumusetea. Argumentul avocatilor lui Skilling este insa aici ca la aprobarea tranzactiilor au fost de fata si si-au dat avizul si reprezentantii auditorului Arthur Andersen, si cei ai casei de avocatura Vinson&Elkins - cu alte cuvinte, acordul profesionistilor in materie va functiona in apararea lui Skilling ca argument ca el nu a avut cum sa afle ca astfel de tranzactii erau ilegale.

In sfarsit, poate cel mai greu de combatut va fi argumentul lui Skilling, expus si la audierile din Congres din februarie 2002, dupa care el nu e de profesie contabil si deci nici nu a organizat, nici nu a aprobat cu rea-credinta niste tranzactii ilegale sau niste raportari financiare masluite. E adevarat ca o asemenea scuza ar functiona mai degraba in cazul lui Kenneth Lay, un manager prin excelenta orientat spre delegarea responsabilitatilor, ba chiar spre neglijenta in supravegherea muncii subalternilor, decat in cazul lui Skilling, care a tinut tot timpul sa-si impuna viziunea proprie despre dezvoltarea Enron. Numai ca nuanta e esentiala aici: viziunea lui Skilling nu avea de-a face cu finantele decat o mare obsesie pentru cresterea profiturilor si pentru urcarea pretului actiunilor (e faimos incidentul de la o prezentare pentru investitori cand, la protestul unuia pe motiv ca in afara de situatia profiturilor nu i se ofera si bilantul contabil, Skilling s-a infuriat si l-a insultat pe investitor, zicandu-i "asshole"; justificarea ulterioara a lui Skilling a fost ca nu-i suporta pe cei ce isi fac calcule meschine pe termen scurt, ca sa se imbogateasca...).

In rest, s-a ingrijit doar sa-i angajeze la Enron pe cei mai isteti si mai ambitiosi tineri economisti din tara (printre ei, si pe Andrew Fastow), ca sa-si asigure un nucleu de creiere capabile sa-i sustina din punct de vedere financiar visurile. Cu orice pret chiar: aparitia celebrelor "parteneriate" a fost necesara tocmai fiindca Enron incepuse sa piarda sume enorme de pe urma extinderii viziunii lui Skilling - care urmarea sa faca din companie simultan o bursa si un comerciant de materii prime - si asupra altor marfuri decat electricitatea si gazele naturale. Caci, daca la inceput ideea formarii unei burse a energiei a fost o idee binevenita pentru piata americana, ulterior insistenta lui Skilling in sensul dereglementarii pietei energetice a lovit evident in interesele consumatorilor (vezi criza de electricitate din California), iar a erija apoi Enron in comerciant de servicii de Internet, de hartie sau de mase plastice, cu necesitatea aferenta de finantare a stocurilor de marfa, s-a dovedit o ambitie mult prea costisitoare pentru o companie incapatanata sa-i convinga pe investitori ca ea nu poate pierde niciodata.

Dincolo de faptul ca falimentul Enron a distrus pensiile a zeci de mii de angajati, povestile din presa despre stilul de viata al elitei masculine de acolo, unde badarania a coexistat in mod dizgratios cu luxul, au contribuit, fara discutie, la incetatenirea in opinia publica a unei imagini detestabile a lui Jeffrey Skilling, vazut ca un cap al rautatilor si ca un monument de aroganta, de egoism si de cruzime. Pentru comunitatea de afaceri insa, inca mai detestabila s-ar putea dovedi tocmai aceasta disociere permanenta a lui Skilling de ceea ce constituie, in fond, ABC-ul meseriei. "Eu nu sunt contabil" suna, din acest punct de vedere, ca o autoacuzare plina de mult mai multa morala decat istoriile complicate cu parteneriate si "insider trading": nu poti fi un manager bun daca nu ai decat teluri inalte si ambitii nesprijinite pe un calcul corect al costurilor si pe o capacitate buna de evaluare a finantelor pe care le ai la dispozitie. Daca Skilling e nevinovat de fraudele puse in carca lui de justitie, atunci cu siguranta e vinovat ca, tot caznindu-se sa fie vizionar, nu a reusit in atatia ani sa gandeasca si el ca un contabil.

O tragedie americana

1985 - Firma Houston Natural Gas fuzioneaza cu InterNorth, o companie de gaze naturale din Omaha, Nebraska, spre a forma Enron, un furnizor de gaze naturale detinator a aproape 60.000 km de gazoducte.

1989 - Enron a inceput sa tranzactioneze gaze naturale, devenind in urmatorii ani cel mai mare comerciant cu gaze naturale din America de Nord.

2000 - Directorul executiv Kenneth Lay anunta ca Jeffrey Skilling, directorul de operatiuni, ii va lua locul incepand din februarie 2001. Actiunile Enron ating maximul de 84,87 dolari bucata la 28 decembrie.

2001 - Skilling demisioneaza in august, dupa numai sase luni, fiind inlocuit de Kenneth Lay. In octombrie, Enron raporteaza o pierdere de 638 milioane de dolari pe trimestru al treilea si dezvaluie o reducere cu 1,2 miliarde de dolari a capitalului social, partial datorata parteneriatelor neevidentiate contabil, infiintate de directorul financiar Andrew Fastow. Comisia Federala pentru Operatiuni Bursiere (SEC) incepe o ancheta la Enron privind posibilele conflicte de interese rezultate din infiintarea parteneriatelor. In noiembrie, Enron inainteaza SEC documente contabile revizuite pentru perioada ultimilor cinci ani, care evidentiaza pierderi de 586 milioane de dolari si anunta ca incearca sa restructureze o datorie de 690 milioane de dolari scadenta la 27 noiembrie. La finele lunii, pretul actiunilor Enron scade sub 1 dolar, iar la inceputul lunii urmatoare solicita protectie impotriva creditorilor, in virtutea legii falimentului.

2002 - Departamentul Justitiei incepe in ianuarie ancheta la Enron. Kenneth Lay demisioneaza de la conducerea companiei. In februarie, directorul financiar Fastow si adjunctul sau Michael Kopper invoca prevederile legale impotriva autoincriminarii pentru a refuza sa depuna marturie in fata Congresului SUA; in schimb, Jeffrey Skilling se prezinta la audieri in fata Congresului, afirmand ca nu avea cunostinta de nici o neregula atunci cand a parasit compania. In iunie, reprezentantul fostului auditor al Enron, firma Arthur Andersen, se recunoaste vinovat de obstructionarea justitiei, pentru faptul ca a distrus documente despre Enron care au impiedicat ancheta SEC; in octombrie, auditorul va fi amendat cu 500.000 de dolari si i se va interzice sa mai auditeze companii cotate la bursa. Kopper se recunoaste vinovat de complicitate la frauda si la spalare de bani, iar pe baza declaratiilor sale, Fastow este acuzat si ele de frauda si spalare de bani.

2003 - Sotia lui Andrew Fastow, Lea, este acuzata in mai de complicitate la frauda si fals in declaratii fiscale. Fostul trezorier al Enron, Ben Glisan, se recunoaste vinovat, in septembrie, de frauda si este condamnat la cinci ani de inchisoare, fiind primul oficial al companiei care intra la inchisoare. Incepe restructurarea Enron, prin impartirea in doua companii (una cu activele din America, una cu cele din strainatate), iar suma estimata sa poata fi recuperata de creditori in urma falimentului este estimata la o cincime din totalul datorat de 67 miliarde de dolari.

2004 - La 14 ianuarie, Andrew si Lea Fastow (foto) se recunosc vinovati de complicitate la comiterea de fraude; ambii se declara de acord sa coopereze cu autoritatile, in schimbul primirii unor sentinte reduse (10 ani, respectiv 5 luni de inchisoare). La 19 februarie, Jeffrey Skilling, confruntat cu 35 de capete de acuzare, de la frauda la inside trading si la declaratii financiare false, se declara nevinovat pe toata linia. crenguta.nicolae@zf.ro