Merita sa faci afaceri cu Statele

Intr-o lume ideala, politica si afacerile ar fi complet separate. Exista miliardari care si-au acumulat averea prin mosteniri fabuloase, fler exceptional in tranzactii sau exploatarea unor conjuncturi norocoase - si totusi despre ei presa scrie foarte rar si inca mai rar se intampla sa-i acuze de ceva. Si exista oameni a caror avere personala n-ajunge nici la 100 de milioane de dolari, dar care tin primele pagini ale ziarelor cu articole unde li se diseca modul cum si-au castigat fiecare ban. Acestia din urma sunt mai toti fie politicieni care intra in afaceri, fie intreprinzatori intrati in politica. Trecerea lor de la un domeniu la altul ii harazeste inevitabil unei suspiciuni perpetue: ceea ce altora li se iarta si li se uita, lor li se reproseaza la infinit, iar ceea ce le reuseste in prezent e pus pe seama sferei de influenta construite in trecut.
In ultimele luni, probabil nimeni altul de pe planeta n-a mai ilustrat asa de bine aceasta situatie ca Dick Cheney, actualul vicepresedinte al SUA si fostul CEO al companiei de servicii petroliere Halliburton in perioada 1995-2000. El a trecut nu o data, ci de mai multe ori granita interzisa, dinspre politica spre afaceri si inapoi in politica, iar criticii lui dau ca posibila o reintoarcere la business dupa ce mandatul sau de vicepresedinte se va fi incheiat, pentru a exemplifica astfel ceea ce unii numesc "teoria usii batante" - migratia unui politician spre afaceri cu scopul de a-si folosi acolo relatiile create in cercurile puterii si intoarcerea ulterioara la politica drept om de lobby al anumitor medii de afaceri.
In cazul de fata, teoria pare de o coerenta fara cusur. In calitate de fost secretar al apararii in timpul mandatului presedintelui Bush senior (functie pe care acum o ocupa Donald Rumsfeld), Cheney a fost cel mai important autor moral al ideii de "privatizare" a serviciilor logistice ale armatei americane, de fapt de outsourcing al acestora catre companii private, in conditiile reducerii efectivelor armatei cu aproape jumatate de milion de oameni in anii dupa primul razboi din Golf. Cu alte cuvinte, ceea ce inainte armata isi asigura singura si pe front, si la bazele militare din toata lumea, de la serviciile de spalatorie si pregatire a mesei si pana la constructia baracilor sau intretinerea armamentului, a devenit obiectul unor contracte guvernamentale incredintate unor particulari.
Ideea, care a fost aplicata pe scara larga in anii '90 ca si acum, a fost laudata de cei care vedeau aici posibilitatea de a-i elibera pe militari de anumite sarcini ingrate in timpul misiunilor, dar criticata de cei ce s-au temut ca o actiune menita sa reduca din costuri pentru armata va sfarsi de fapt prin a le creste, fie si numai pentru ca un civil lucreaza altfel decat un militar. Lucrul s-a si intamplat in cateva cazuri, poate cel mai cunoscut fiind cel al companiei texane Brown&Root, care a fost nevoita sa plateasca in 1996 taxe in valoare de 18 milioane de dolari pentru serviciile prestate armatei americane la o baza din Ungaria, dat fiind ca guvernul ungar a gasit de cuviinta sa impoziteze aceste activitati ca pe ale oricarei companii straine private, iar contravaloarea taxelor respective a fost ulterior acoperita de guvernul SUA.
Brown&Root (a carei denumire s-a schimbat doi ani mai tarziu in Kellogg, Brown&Root, mai pe scurt KBR) este compania careia Dick Cheney i-a comandat la inceputul anilor '90 o serie de studii, platite cu aproape 10 milioane de dolari, despre posibilitatea operatiunilor de outsourcing pentru logistica armatei americane. Mai apoi, Brown&Root a insotit trupele americane in Somalia, Haiti, Bosnia, Croatia si Arabia Saudita; cel mai profitabil contract a fost cel din Balcani, unde a castigat aproape 3 miliarde de dolari. In decembrie 2001, a castigat un contract exclusiv avand ca obiect suportul logistic pentru armata americana in orice operatiune militara sau umanitara din lume in urmatorii zece ani. Contractul, incheiat cu Corpul de Ingineri al Armatei in cadrul programului Logistics Civil Augmentation Program (LOGCAP), nu are limita de suma, fiind conceput dupa schema "cost-plus", care garanteaza prestatorului de servicii recuperarea cheltuielilor si ii plateste o anumita suma in plus, in conditiile in care termenii contractului sunt indepliniti.
Potrivit revistei Fortune, pana in ajunul razboiului din Irak, KBR a primit deja 830 milioane de dolari in cadrul LOGCAP. La aceasta se adauga contractul de 118 milioane de dolari pentru suport logistic la baza militara de la Incirlik (Turcia), 65 de milioane pentru bazele din Afganistan si Uzbekistan si 33 de milioane pentru construirea unor capacitati de detentie la Guantanamo Bay (Cuba), pentru prizonierii afgani suspectati de legaturi cu teroristii din Al-Qaida.

E mai bine sa ramai subcontractor
N-ar fi parut nimic ciudat in toate acestea daca KBR n-ar fi detinuta de Halliburton, unul din cei mai mari furnizori de servicii petroliere din lume, unde Dick Cheney a avut functia de CEO in perioada 1995-2000. Presa americana a comentat intens pe marginea posibilei implicari a lui Cheney in inflorirea financiara a companiei texane; criticile si-au atins apogeul acum, dupa inceperea razboiului din Irak, cand armata americana a atribuit KBR, rapid si fara licitatie, contractul de stingere a incendiilor si reparare a instalatiilor petroliere din Irak afectate de razboi, contract despre care unii experti au spus ca poate ajunge la aproape un miliard de dolari.
Argumentul oficialilor militari pentru alegerea KBR a fost experienta in zona a Halliburton si a KBR; la inceputul anilor '70 au lucrat la constructia terminalului petrolier irakian de la Mina al-Bakr, la a carui reparare au contribuit apoi dupa primul razboi din Golf, iar la aceasta se adauga lucrarile prestate in ultimul deceniu la instalatiile petroliere din Kuweit. Totusi, criticile s-au amplificat, urmand teoria dupa care administratia americana a pornit razboiul din Irak pentru a-si satisface clientela din industria petroliera, aflata in cautare de petrol ieftin si de contracte rentabile. Cum Dick Cheney, fostul sef al Halliburton, e unul din promotorii razboiului impotriva regimului lui Saddam Hussein, conexiunile s-au stabilit lesne, iar comentariile despre "profitorii de razboi", in frunte cu Halliburton, au umplut paginile ziarelor.
Situatia a continuat saptamana trecuta, cand USAID (Agentia SUA pentru Dezvoltare Internationala) a invitat la licitatie cateva firme mari din domeniul petrolier, pentru atribuirea contractelor de lucrari de infrastructura pentru reconstructia Irakului - intr-o prima estimare, 600 de milioane de dolari. Ziarele au socotit ca potentialii participanti la licitatie - companiile Halliburton Co., Bechtel Group, Fluor Corp., Parsons Corp. si Louis Berger Group, au facut in perioada 1999-2002 contributii la campaniile electorale in valoare de 2,8 milioane de dolari, din care 68% pentru Partidul Republican; cat priveste Halliburton, compania a contribuit cu peste 700.000 de dolari in perioada 1999-2000 (cand Cheney era CEO), din care 95% pentru republicani. In plus, chiar daca Dick Cheney a plecat din firma, legaturile Halliburton cu administratiile republicane nu se reduc la persoana lui, dat fiind ca pe statele de plata ale companiei au figurat si alti demnitari ai partidului, intre care Richard Armitage si Lawrence Eagleburger (acesta din urma, secretar de stat in timpul presedintelui Bush senior, este si acum director in firma).
Atat de daunatoare se anunta pentru Halliburton intretinerea unei imagini negative in presa, incat, dupa ce vinerea trecuta circulase informatia ca Halliburton a fost exclusa de la licitatia USAID, purtatorul de cuvant al companiei a anuntat ca de fapt firma nici nu a participat la licitatie si ca nu este interesata sa devina contractor principal, ci eventual doar subcontractor. In situatia de subcontractor, Halliburton va putea foarte bine sa castige milioane de dolari, fara insa a mai avea aceeasi vizibilitate nedorita in ochii opiniei publice.

O intalnire fericita
Compania Halliburton a fost infiintata in 1919 de un inginer din Tennessee pe nume Erle Halliburton, care a inventat o noua metoda de turnare a cimentului la puturile petroliere, de natura sa limiteze riscurile de explozie. Compania a fost listata la bursa in 1948, si-a mutat sediul la Dallas, Texas in 1961 (unde a ramas pana in 2002, cand s-a mutat la Houston) si a cumparat Brown&Root in 1962. Pana prin 1982, Halliburton a ajuns o companie multinationala, cu 8,5 miliarde de dolari venituri anuale si peste 115.000 de angajati in peste o suta de tari, capabila sa le furnizeze petrolistilor toata tehnologia si mare parte din echipamentele necesare pentru explorare, foraj si extractie.
In 1995, cand sefii de atunci l-au recrutat pe Dick Cheney pentru functia de CEO, compania o ducea inca destul de bine: avea 5,7 miliarde de dolari venituri si aproape 60.000 de angajati. Totusi, era mult loc de mai bine, avand in vedere fie si numai inferioritatea in concurenta cu Schlumberger, eternul sau rival in lupta pentru suprematia pietei mondiale a serviciilor petroliere (si, in plus, considerat pe atunci favorizat de catrei administratia democrata Clinton, in virtutea faptului ca in consiliul de administratie al Schlumberger se gasea John Deutsch, seful CIA numit de Clinton).
In ceea ce il priveste pe Cheney, el a socotit oferta de angajare la Halliburton drept o oportunitate venita la tanc intr-un moment de oarecare dezorientare: iesit din sistemul puterii odata cu castigarea alegerilor de catre Partidul Democrat, a avut o tentativa de a ramane in politica si de a strange fonduri pentru a candida la presedintie, dar n-a reusit - si se pare ca nici n-a dorit prea tare, avand in vedere ca in anii '80 trecuse prin doua atacuri de cord si o operatie de by-pass.
Dezavantajul sau era ca pana atunci fusese aproape exclusiv salariat al statului (functionar la Casa Alba, in timpul administratiilor Nixon si Ford, reprezentant in Congres al statului Wyoming, apoi secretar al apararii in timpul administratiei Bush senior), asa incat experienta sa in sectorul privat lasa de dorit. Notorietatea castigata insa in calitate de coordonator al ostilitatilor in primul razboi din Golf ii era insa de folos acum, fie si doar pentru a-si impresiona partenerii de afaceri. Criticii lui Cheney sustin insa ca unicul partener de afaceri in fata caruia a contat a fost de fapt statul: un studiu al Centrului pentru Integritate Publica, o organizatie neguvernamentala din Washington, spune ca intre 1995 si 2000, cat Cheney a condus Halliburton, compania a castigat contracte federale in valoare de 2,3 miliarde de dolari (aproape dublu fata de totalul din cei cinci ani precedenti) si credite cu garantia statului in valoare de 1,5 miliarde (aproape triplu). In 1998, anul de varf al activitatii Halliburton, veniturile companiei au atins 17 miliarde de dolari.
La randul sau, Dick Cheney a avut de castigat de pe urma noii sale functii. USA Today scrie ca in 1990, ca secretar al apararii, salariul lui Cheney era de 99.500 dolari; la Halliburton, salariul plus primele incasate au ajuns la 2 milioane de dolari pe an, in medie, la care se adauga cota de actiuni si optiunile de cumparare de actiuni, de care a beneficiat in calitate de CEO (alte surse sustin chiar ca prin 1999 Cheney ajunsese cel mai mare actionar individual la Halliburton, cu un pachet de actiuni in valoare de circa 40 de milioane de dolari). In 1999, ultimul an petrecut integral in companie, venitul brut al lui Cheney era de 4,4 milioane de dolari; in 2000, cand a parasit compania spre a se alatura echipei candidatului republican Bush junior, si-a vandut integral pachetul de actiuni, pentru o suma in jur de 30 de milioane de dolari.
Acum, salariul lui ca vicepresedinte al SUA este de 192.600 de dolari, la care se adauga pachetul de compensare oferit de Halliburton la incetarea contractului de director. Din ratiuni fiscale, in loc sa incaseze integral suma (circa 800.000 de dolari), Cheney a ales solutia de a incasa esalonat banii intre 2001 si 2005, in transe de "mai putin de 180.000 de dolari", potrivit purtatorului de cuvant al companiei. N-am intalnit relatari despre modul cum si-a investit banii castigati din vanzarea participatiei la Halliburton.

Mostenirea lui Cheney
Una peste alta, afacerea a fost buna si pentru Cheney, si pentru Halliburton - nu insa indeajuns de buna pentru ca actualul vicepresedinte sa ramana in istorie drept un manager competent. Multe i-au fost puse in carca lui Cheney, din alte considerente decat cele de business, pentru perioada cat a fost CEO: ca a incalcat drepturile omului si a distrus mediul prin lucrarile petroliere facute in Birmania sau Somalia, ori ca a continuat sa aiba relatii comerciale lucrative cu state considerate sponsori ai terorismului, ca Irak, Iran sau Libia. Cele mai serioase acuzatii privesc insa tocmai modul cum a inteles sa conduca Halliburton, dincolo de celebrele contracte cu statul.
E vorba, in primul rand, de achizitia companiei rivale Dresser Industries, in 1998, pentru care Halliburton a platit nu mai putin de 7,7 miliarde de dolari, incercand astfel sa ajunga numarul unu in lume din sector, peste Schlumberger. Achizitia i-a adus insa o surpriza extrem de neplacuta: procesele intentate unor divizii ale Dresser de clienti si fosti angajati care s-au considerat periclitati de expunerea la azbest, material considerat cancerigen, dar folosit de Dresser. Cand, in decembrie 2001, Halliburton a dezvaluit ca a pierdut o parte din aceste procese, actiunile companiei au scazut cu 43% intr-o singura zi, investitorii intrebandu-se chiar daca Halliburton are sanse sa scape de faliment. Acum, situatia s-a reglementat cumva: in decembrie 2002, compania a incheiat un acord cu reclamantii care o va costa, ce-i drept, circa 4 miliarde de dolari, dar o va elibera de spectrul altor procese.
Cealalta "mostenire grea" a epocii Cheney este o investigatie a Comisiei federale pentru operatiuni bursiere (SEC) referitoare la prezumtive nereguli contabile. In speta, incepand din 1998, Halliburton si-a trecut la capitolul venituri si sumele cu care depasea costurile lucrarilor asa cum erau ele convenite initial prin contract cu clientii, desi unele din aceste sume nu numai ca nu erau incasate, dar faceau obiectul unor litigii cu clientii. Faptul a iesit la iveala mult mai tarziu, nefiind atunci adus la cunostinta actionarilor. The New York Times a sustinut ca in 1998, cand compania a avut venituri de 17 miliarde, 100 de milioane reprezentau sume neincasate, iar daca ele n-ar fi fost trecute in bilant, mai mult de jumatate din profitul operational consemnat pe ultimul trimestru n-ar fi existat. Investigatia SEC este in desfasurare, dar expertii apreciaza ca Halliburton nu s-ar putea alege decat cu cel mult o amenda pentru ca n-a comunicat la timp actionarilor schimbarea metodei de raportare contabila, atata vreme cat inregistrarea veniturilor inca neincasate e o practica destul de frecventa in industria de constructii in general.
La randul sau, Halliburton s-a aparat sustinand ca aceasta metoda de raportare contabila a fost aprobata de auditorul sau de atunci, Arthur Andersen, ca si de noul sau auditor, KPMG, si ca o suma de 100 de milioane este "imateriala" in raport cu venituri de 17 miliarde. Cum insa era vorba despre nereguli contabile si intervenea si numele Arthur Andersen, auditorul Enron, asocierile au venit imediat, iar opozantii de toate culorile ai lui Cheney si ai republicanilor au tratat Halliburton ca pe un al doilea Enron. Si aceasta cu atat mai mult cu cat Halliburton gresise si la alt capitol al luptei anticoruptie a presedintelui Bush: in timp ce seful de la Casa Alba critica practica unor mari corporatii de a-si infiinta subsidiare in paradisuri fiscale, pentru a evita fiscul american, numarul acestui gen de subsidiare crescuse la Halliburton de la 9 la 44 in perioada Cheney (explicatia companiei este ca unitatile cu pricina apartineau de fapt firmei Dresser si au fost preluate de Halliburton in urma achizitiei din 1998).
Ce se va intampla in continuare cu Cheney? Poate va candida pentru un al doilea mandat impreuna cu presedintele Bush, poate va iesi la pensie ca sa se dedice pescuitului si nepotilor, poate se va apuca de alte afaceri. Unii vor conchide ca a fost un politician bun si un intreprinzator cinstit; altii vor spune ca a fost un potentat de mana a doua si un om de afaceri corupt; altii ca a fost doar mediocru in ambele ipostaze. Orice ar face insa, relatia lui cu Halliburton a contribuit in ochii opiniei publice la transformarea raportului de apropiere dintre politica si afaceri intr-unul de identificare; probabil si dupa cateva secole se va vorbi despre Halliburton ca despre compania unde a fost CEO un vicepresedinte republican pe nume Dick Cheney.
crenguta.nicolae@zf.ro