Un pariu de un milion de dolari

O consolare a existat, totusi, mereu pentru cei care s-au temut ca teroristii sau erorile de organizare vor da peste cap JO de la Atena: ideea ca ii vor vedea la lucru pe cei mai buni sportivi ai momentului, angajati in dispute al caror spectacol va izbuti sa capteze atentia lumii in aceste saptamani. N-au lipsit nici teoriile despre o schimbare a ierarhiilor de popularitate, fata de Olimpiada de la Sydney multi asteptandu-se ca acum interesul cel mai mare sa se concentreze nu pe intrecerile de atletism, ca de obicei, ci pe concursul de natatie, unde urma sa aiba loc marea infruntare dintre australianul Ian Thorpe si americanul Michael Phelps.

N-ar fi rau ca asemenea previziuni sa se adevereasca, fie macar pentru a-i linisti pe cei ce au investit in sportivi si au cheltuit pe drepturile de televizare. Pentru cei de la NBC, postul american de televiziune care a platit mai bine de 700 de milioane de dolari pentru drepturile de transmitere a intrecerilor olimpice, pare a fi ajuns aproape o chestiune de viata si de moarte, dupa ce au constatat ca la ceremonia de deschidere a Olimpiadei s-au uitat de aceasta data numai 25 de milioane de telespectatori, fata de 27 de milioane acum patru ani, la Sydney. Le-a mai venit insa inima la loc dupa ce au constatat ca in seara a treia a intrecerilor, adica duminica, audienta a depasit-o pe cea din aceeasi zi a JO de la Sydney - 26 de milioane de telespectatori, fata de 24 de milioane acum patru ani.

Explicatia cresterii de interes a constat in faptul ca sambata si duminica au intrat in concurs primii sportivi americani capabili de medalii, la gimnastica feminina si la natatie. Cu o seara inainte, sambata, cel mai in voga inotator american, tanarul de 19 ani Michael Phelps, castigase deja prima medalie de aur si doborase un record mondial in finala de 400 metri mixt si se pregatea pentru urmatoarele. Sau cel putin asa credea mare parte a publicului american, influentat de nenumaratele relatari din presa despre efortul lui de a egala si depasi recordul de sapte medalii de aur in probele olimpice de inot, stabilit de americanul Mark Spitz la JO de la Munchen din 1972.

A urmat insa proba de stafeta la 400 metri liber, unde echipa americana a reusit doar o medalie de bronz. Apoi a fost finala de 200 metri liber, cea mai urmarita de pana acum, unde Phelps a intrat in competitie directa cu rivalul sau nr.1, australianul Ian Thorpe, care avea sa castige aici aurul, dar si cu olandezul Pieter van den Hoogenband, campionul en-titre, care avea sa obtina argintul. Cu medalia lui de bronz, Michael Phelps isi lua astfel adio de la visul unui lant de opt medalii de aur, iar NBC de la visul unei audiente record pentru zilele urmatoare, cand americanul ar fi urmat sa se lupte in continuare pentru o performanta macar egala cu cea a predecesorului sau Mark Spitz.

Important este sa castigi

Vazut asa, acest parcurs schematic al evenimentelor nu poate sa para decat total absurd. In urma cu patru ani, palmaresul olimpic al adolescentului Phelps se reducea la un loc cinci obtinut intr-o proba individuala, in timp ce Ian Thorpe, vedeta zilei, cucerea cam tot ce era de cucerit, reusind trei medalii de aur si una de argint - or, la JO de la Atena, amandoi au pornit ca favoriti olimpici in aceeasi masura, amandoi au castigat medalii de aur inca din primele probe unde au concurat, iar disputa lor are in continuare sanse sa tina atentia publicului, chiar daca ei nu se vor mai intalni direct in nici o intrecere de natatie. De ce atunci ar fi mai putin pretioasa performanta olimpica a lui Phelps, numai fiindca acum nu reuseste sa bifeze cele sapte medalii de aur?

Raspunsul e simplu: din cauza unui milion de dolari pierdut. Mare valva a facut, de curand, stirea ca producatorul de echipament sportiv Speedo, unul dintre sponsorii lui Phelps, i-a promis acestuia o prima de un milion de dolari daca reuseste sa egaleze recordul lui Spitz din 1972 - acum, la Atena, sau la JO de la Beijing din 2008. Neobisnuitul stimulent a starnit atentia presei si a lumii sportive in general, parand a lumina definitiv anumite spirite mai reticente la ideea de recompensa baneasca pentru performanta olimpica. Cu mirare, multi au descoperit ca latura financiara a Olimpiadei a ajuns pe nesimtite sa determine modul cum federatiile, antrenorii si sportivii abordeaza ideea de medalie si ca a devenit complet desuet vechiul principiu dupa care la Jocurile Olimpice important nu e sa castigi, ci sa participi.

Mai cu seama acum, ca s-a implinit visul Comitetului International Olimpic de a atrage cat mai multe natiuni in intrecerea olimpica (la Atena participa un numar record de 202 delegatii), concurenta a ajuns cu deosebire acerba, trecute cu totul fiind vremurile cand partea leului din totalul medaliilor era luata sistematic de aceleasi mari puteri. In ierarhia medaliilor, un loc 7 intre 200 de tari obtinut acum e o realizare mult mai importanta decat un loc 2 in aceeasi ierarhie in 1952, sa zicem, cand concurau mai putin de 70 de tari. Aceasta evolutie, la care a contribuit in mod esential incheierea Razboiului Rece si deci a epocii boicotului Olimpiadelor pe criterii ideologice, a dus la un soi de profesionalizare aparte a miscarii olimpice: federatiile si comitetele nationale, confruntate cu necesitatea de a aloca fonduri din ce in ce mai mari pentru a intretine performanta sportivilor lor, au renuntat la finantarea "echidistanta", alegand sa finanteze cu precadere disciplinele cu popularitate mai mare si unde sportivii din tarile respective aveau posibilitati mai mari sa se impuna.

In al doilea rand, cum fondurile alocate de stat pentru miscarea olimpica nationala s-au dovedit evident insuficiente, recursul la sponsorii privati a fost in mod natural singura sansa de a sustine competitivitatea sportivilor pentru JO. Tendinta s-a accentuat mai ales in ultimul deceniu, iar acum pare sa fi atins un fel de apogeu. Directorul pentru performanta sportiva al Comitetului Olimpic al SUA (USOC), Steve Roush, declara nici mai mult, nici mai putin: "Programele noastre au ajuns sa aiba la baza un model al capitalului de risc. Am evoluat mult de la stadiul cand doar semnam cecuri pentru sport. Acum investim in programe specifice - este vorba de investitii in cresterea numarului de medalii". Cea mai mare parte a bugetului USOC - 480 milioane de dolari pentru actualul ciclu olimpic - provine din sponsorizari atrase de la companii de toata mana, iar banii sunt impartiti in functie de probabilitatea de a genera "randament" in numar de medalii, in special in medalii de aur.

Astfel incat USOC a ajuns sa-si poata permite sa acorde stimulente financiare sportivilor: pentru echipa de inotatori, primele variaza intre 10.000 si 50.000 de dolari pentru o victorie intr-o competitie internationala, cu posibilitatea de crestere in caz de doborare a unui record mondial. Sunt bani multi pentru un Aaron Peirsol, de pilda, student la Universitatea din Texas, care a castigat la Sydney o medalie de argint, iar zilele trecute a cucerit primul sau aur olimpic de la Atena in finala de 100 metri spate.

Dar cercul virtuos functioneaza, iar cel care azi primeste pentru o victorie bani din sponsorizarile obtinute de comitetul olimpic national va primi maine bani de la sponsorul sau personal, castigat tocmai in urma acelei victorii. Asa se intampla cu Lenny Krayzelburg, triplu medaliat cu aur la Sydney si detinator a trei recorduri mondiale in probele de inot spate, care la ora actuala are contracte de sponsorizare in valoare totala de aproape un milion de dolari, cu Speedo si cu portalul de resurse umane Monster.com. In ceea ce il priveste pe Michael Phelps, el a incheiat numai anul acesta contracte de sponsorizare de peste 2 milioane de dolari cu companii ca Visa si AT&T Wireless.

Si aratos, si devreme-acasa

Elementul de risc in toata aceasta poveste poate sa para de neinteles pentru cine crede ca sunt suficiente informatiile date de antrenori si medici ca sa poti estima pe termen lung sansele de performanta a unui sportiv (sa amintim aici ca orice sponsor de olimpici tinde sa incheie contracte pe mai multi ani, ca sa evite neplacerile determinate de eventualele scaderi de forma temporare ale sportivilor). Numai ca decizia de sponsorizare, sau de alegere a unui sportiv pentru a reprezenta imaginea unei firme, se intemeiaza si pe acele elemente imponderabile care nu tin de performanta de pe pista, din teren sau din bazin: sunt si in echipa americana, si in cea australiana de natatie sportivi care deseori inoata mai bine decat Phelps, respectiv Thorpe, dar nu au parte nici de jumatate din atractivitatea lor in raport cu potentialii sponsori.

Agentii firmelor de marketing sportiv sustin, in general, ca un sportiv trebuie sa fie nu numai talentat si muncitor, dar si aratos, manierat, sa stie sa vorbeasca bine in public, sa aiba farmec personal si o poveste emotionanta de spus pentru public, de preferinta in legatura cu familia lui. Lenny Krayzelburg, de pilda, arata foarte bine, dar punctul lui forte e povestea visului american pe care l-a trait el, descendent de imigranti ucraineni saraci si asupriti sub regimul comunist. Daca nu, e buna si o imagine coerenta de "baiat de pe strada", cu care sa se poata identifica omul obisnuit, sau macar tinerii aflasi in cautare de modele: imaginea lui Michael Phelps, baiat de cartier din Baltimore, a fost definita de agentul lui pur si simplu prin opozitie cu cea aristocratica a californianului Mark Spitz, rezultand un portret de adolescent modest, nepretentios si cu aspiratii comune - sa mestereasca la vechiul sau Cadillac, sa se plimbe cu prietenii si sa asculte in casti gangsta rap (e unanim cunoscuta printre pasionatii de natatie legenda cu Phelps care asculta Jay Z sau 50 Cent inainte de orice competitie, ca sa-si goleasca mintea si sa se poata concentra numai la inot). Iar daca pe langa acestea mai exista si o familie destramata, cu doua surori mai mari care fugeau la bazinul de inot ca sa scape de certurile de acasa, e perfect.

Autorul acestui pachet publicitar perfect este Peter Carlisle de la firma de marketing sportiv Octagon, aceeasi care a realizat si transformarea anonimei Anna Kurnikova intr-o vedeta de milioane de dolari. Parerea lui Carlisle e ca inzestrarea naturala a lui Phelps si vointa lui de a castiga sunt asa de mari, incat poate o data la o suta de ani apare un sportiv ca el, capabil sa redefineasca realmente un sport. Despre redefinirea cu pricina, Phelps a vorbit deja foarte clar, dovedind ca a inteles lectia: el ar vrea ca performantele sale sa transforme inotul, dintr-un sport la care lumea se uita o data la patru ani, intr-un spectacol aflat mereu in centrul atentiei, cu vedete la fel de mari ca in atletism sau gimnastica.

Acesta e si scopul targului incheiat cu Speedo, cu prima de un milion de dolari pentru cele sapte medalii de aur. Iar modelul declarat avut in vedere de Carlisle si Phelps este cel al Australiei, unde "inotului i se acorda atentia cuvenita" (a se citi o mare mediatizare a vedetelor gen Ian Thorpe, cel mai valoros sportiv australian in termeni de sponsorizare, si suficiente fonduri din partea sponsorilor). Partea cea mai ironica e insa ca lui Phelps a parut pana acum sa-i pese destul de putin de milionul de dolari promis, declarandu-se satisfacut fie si cu o singura medalie de aur. La un moment dat chiar s-a declarat mirat de presiunea indusa asupra lui de pragul celor sapte medalii de aur. Ramane de vazut insa daca isi va pastra atitudinea nepasatoare si acum, cand a pierdut sansa de a egala recordul lui Spitz, iar cei de acasa vor privi ca pe un esec orice va realiza la Atena. Faptul ca Thorpe l-a avertizat deja de un asemenea risc dovedeste tocmai ca australianul a trecut deja, la el acasa, prin destule chinuri aduse si impuse de gloria sportivo-publicitara. Dar despre aceasta vom mai avea ocazia sa vorbim - concursul de inot de la Atena e in plina desfasurare.
crenguta.nicolae@zf.ro