Reiau o tema ce ne va da multe batai de cap in acest an: cresterea preturilor. Fara sa ma opresc, acum, la disputa intre adeptii inflatiei cu o cifra si cei ai inflatiei cu doua cifre, in 2004, ce incepe sa se aprinda. O voi detalia intr-un alt comentariu. De aceasta data voi insista asupra unui raport de o importanta cardinala: inflatie - politica monetara.
Scriam, in comentariul de saptamana trecuta, ca autorii topului libertatilor economice, Heritage Foundation si Wall Street Journal, au fixat un singur criteriu pentru scorul politicii monetare: media ponderata a ratelor inflatiei din 1993 pana in prezent. Practic, acordand ponderi mai mici anilor indepartati si ponderi mai mari celor apropiati, inclusiv ultimului an dintr-o serie de zece, au calculat o medie a ratelor ponderate. Apoi au notat: cu 1 ratele medii sub 3%, cu 2 pe cele intre 3 si 6%; cu 3 - intre 6 si 12%; cu 4 - intre 12 si 20; cu 5 pe cele mai mici de 20%. Daca scorul ar avea in vedere politica de stavilire a ratei inflatiei, ca indicator distinct in competitia libertatilor economice, totul ar fi in ordine. Cum insa, potrivit metodologiei stabilite de autorii topului, este evaluata inflatia si notata... politica monetara, lucrurile devin discutabile.
Este relevanta, pentru cazul analizat, o definitie pe care am intalnit-o in raportul ce argumenteaza clasificarile. O redau intocmai: "Valoarea monedei unei tari o da politica monetara". Nu incape nici o indoiala ca autorii raportului si ai topului privesc sus de tot, spre varf, acolo unde alearga campionii. Ei au luat in calcul starile de fapt din acele tari cu economii avansate, stabilizate, unde liberalizarile s-au incheiat de multa vreme. Nu se mai bate nimeni pentru privatizari, pentru restructurari, pentru liberalizari de preturi, pentru piete functionale. Nu apar situatii concrete, de multe ori dramatice, in care politica monetara e nevoita sa suplineasca alte politici, dar mai ales sa stimuleze exporturile, sa descurajeze importurile ori sa acopere o parte din deficitele balantei de plati. Si atunci e normal ca, acolo la ei, sa devina trecut, sa devina istorie dictonul de care cele mai multe dintre tarile lumii inca nu se pot desparti: "Dati-mi o economie sanatoasa si va dau o moneda tare". O mare parte a lumii e inca in istorie, legandu-si moneda de politicile economice; ei forteaza sfarsitul istoriei, legand puterea monedei in exclusivitate de calitatea politicii monetare.
Satul planetar, insa, nu e tocmai mic si, mai cu seama, nu e unitar. Lumea e diversificata. Tarile in tranzitie, bunaoara, cunosc adeseori procese de liberalizare mult mai spectaculoase decat in tarile cu economii stabilizate. Drumul nu s-a incheiat si inflatia nu poate fi oprita cu un singur stavilar: politica monetara. Totodata, politica monetara, in continua liberalizare, nu poate fi inca directionata exclusiv in stavilirea preturilor, chiar daca spre asta tindem.
Cazul Romaniei e semnificativ. Flotarea libera a cursului de schimb, pe piata interbancara, a accentuat imprevizibilitatea necesara pentru descurajarea speculatiilor si a dat o mai mare flexibilitate politicii monetare, folosita adeseori ca supapa prin care au fost evacuate presiunile ce s-au adunat in economie. Presiuni legate, desigur, de indisciplina financiara, de miscarile neperformante din economie si de cresterile salariale neacoperite cu productivitate si eficienta. Intr-o economie in care marile mize nu sunt productivitatea, competitivitatea si eficienta, supraefortul de a angaja mai multe importuri, mai multi bani, un consum tot mai mare de capital fix ar determina explozii grave fara astfel de supape.
La ce s-ar ajunge fara acest sistem al supapelor intr-o economie ce nu functioneaza inca bine si nu da rezultatele asteptate cand apar deficite interne si externe mari, cand salariile se rup grav de productivitate iar in intreprinderi prolifereaza lipsa de eficienta si indisciplina financiara? Desigur, la inflatie. Iar inflatia este cel mai mare dusman al economiei noastre. Inflatia erodeaza orice tip de mecanism economic. Chiar si mecanismele de piata. Totodata, produce mari inegalitati sociale, printr-o redistribuire inechitabila a veniturilor, de regula in defavoarea celor cu castiguri fixe. Inflatia a devenit si o mare sursa de confuzie sociala: aduce profituri false si, totodata, cu cat este mai ridicata, cu atat sunt multiplicate dificultatile de a descifra calitatea cresterii economice.
In economie functioneaza o lege de fier: daca salariile cresc fara a fi insotite de mai multa productivitate si mai multa eficienta, nu se mai poate obtine profit decat prin explozia preturilor. Prin inflatie, deci. Iesirea din aceasta capcana este posibila in conditiile reducerii deficitului balantei de plati externe si a unui deficit fiscal considerabil restrans. Desigur, daca toate aceste masuri vor fi cuplate cu un program de reducere drastica a pierderilor din economia reala si cu actiuni energice de restructurare si privatizare, care sa aduca atat cresteri considerabile de eficienta, cat si venituri la bugetul statului.
Politica monetara incheie plutonul acestor masuri. Desigur, ea este determinanta pentru stabilirea unui nou prag de credibilitate, mult mai inalt. Prag ce va putea fi trecut numai prin promovarea unei politici monetare care se bazeaza pe instrumente specifice economiei de piata, pe eficienta in sensul transmiterii impulsurilor catre economia reala.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
