Reducerea asteptata de catre Banca Nationala a dobanzii de interventie de pe piata monetara este un semn de normalizare a pietei bancare si chiar a economiei. Dar normalizarea nu vine atat din actiunea propriu-zisa, de reducere (chit ca micsoreaza divergenta dintre dobanzi si inflatie), cat din alta parte. Si anume din caracterul acesteia: asteptata.
Studentii de la facultatile de economie invata ca banca centrala a unei tari este imprumutator de ultim resort. Adica bancile, care finanteaza companiile si persoanele fizice, cand nu mai au bani se imprumuta de la banca centrala. Iar prin pretul banilor, adica dobanda la aceste imprumuturi, banca centrala controleaza dezvoltarea economiei: cand economia da semne de oboseala, banii sunt ieftini (este cazul acum in SUA si zona euro). Aceasta este dobanda de referinta (sau de refinantare) practicata de banca centrala - "federal funds rate" in SUA, "minimum bid rate on the refinancing operations" in zona euro, "reference rate" in Polonia sau "central bank base refinancing rate" in Ungaria.
Astfel, pentru ca de deciziile sale depinde economia, seful Rezervelor Federale, Alan Greenspan, este considerat in America mai important chiar si decat presedintele tarii. Deciziile privind cresterea/scaderea dobanzilor sunt asteptate de catre mass-media si public aproape la fel ca rezultatul alegerilor.
Acum, cum sta treaba la noi, cat de diferita este fata ce se intampla in economiile normale si de ce acest "asteptata" este un semn de normalizare.
Practica, dar si definitia ratei de referinta se opreste la Tisa. La noi, dobanda de referinta inseamna altceva. In plus, nici mecanismul descris anterior, prin care banca centrala finanteaza bancile comerciale care la randul lor crediteaza economia, nu functioneaza.
La noi, banca centrala nu este imprumutator de ultim resort, ci debitor de prim resort. Adica absoarbe cu toata forta bani de pe piata bancara, banii pe care bancile ar trebui sa-i imprumute companiilor si persoanelor fizice. Mecanismul este asadar invers: la noi persoanele fizice si companiile fac depozite la banci la anumita dobanda (acum de 15-17%) iar bancile plaseaza (cu profit) la BNR la alta dobanda, mai mare (20,75% acum). Ratiunea BNR este teama de inflatie: acum pe piata sunt prea multi pentru cat are nevoie economia, doar partial restructurata.
Iar dobanda de referinta, intrata abia din februarie 2002 in jargonul BNR, este doar o dobanda statistica, "trecuta": este media aritmetica, ponderata cu volumul tranzactiilor, a ratelor dobanzii practicate de BNR pe parcursul lunii anterioare. BNR o anunta ca valabila la inceputul fiecarei luni asa cum anunta cursul leu/euro in fiecare zi, valabil pentru ziua urmatoare: pentru scopuri statistice.
Abia rata de interventie, si mai recent intrata in limbajul comunicatelor BNR (octombrie 2003), seamana oarecum cu rata de referinta de pe pietele occidentale. La aceasta rata intervine BNR pe piata bancara si atrage depozite.
Dincolo insa de aceste defazaje mari - de definire si de functionare - fata de pietele bancare mature, faptul ca BNR are ce sa anunte din vreme in vreme este mai bine decat daca n-ar avea deloc, asa cum se intampla pana in februarie 2002, cand a aparut rata de referinta.
Chiar daca este ca in bancul de la Radio Ereven - rata de referinta nu este pentru viitor, ci pentru trecut, iar rata de interventie nu este la finantarile acordate de catre BNR, ci la depozitele atrase - tot este un pas bun. Si este foarte bine ca s-a creat o asteptare in mediul financiar romanesc, similara cu cea de pe pietele dezvoltate, privind deciziile de politica monetara ale BNR. Chiar daca pana cand va fi cazul ca rata de referinta/interventie/refinantare/de baza sau cum se va mai chema va indica pretul banilor injectati de banca centrala in economie si nu absorbiti. sorin.pislaru@zf.ro
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
