În faţă se văd alte turbulenţe. Băncile italiene sunt o bombă cu ceas, Brexitul se apropie, Grecia se îndreaptă spre o nouă criză, liderii europeni încă nu au găsit o soluţie viabilă crizei refugiaţilor şi în SUA victoria lui Trump în lupta pentru Casa Albă a împins populismul la un nou nivel. Presiunile politice vor creşte.
„Vor fi spectatori“, spune pentru Bloomberg Andrew Goodwin, economist la Oxford Economics. El crede că Banca Centrală Europeană va bate apa-n piuă mult timp, iar obstacolele peste care ar trebui să treacă Banca Angliei pentru a acţiona sunt foarte înalte. „Se va rezuma la a identifica riscurile şi la a menţine echilibrul“, a precizat Goodwin.
La opt ani după ce marea criză financiară a forţat băncile centrale să acţioneze până la epuizare, acestea sunt nevoite acum să aştepte până când politicienii stabilesc noua ordine mondială. Guvernatorul Bancii Angliei Mark Carney cimentează atitudinea „neutră“ a instituţiei sale în condiţiile în care strategia şi impactul ieşirii Marii Britanii din UE încă nu sunt clare. La BCE, Mario Draghi a amânat până după alegerile riscante de anul viitor din zona euro decizia finală privind sfârşitul programului de achiziţii de active. Această abordare contrastează cu cea a Rezervei Federale, care a majorat dobânda de politică monetară săptămână trecută şi a semnalat că urmează alte trei majorări anul viitor. Preşedinta Janet Yellen crede că economia americană este suficient de puternică pentru a suporta costuri mai mari ale creditului indiferent de ce se va întâmpla pe scena politică după victoria lui Trump de luna trecută.
Oficialii băncii centrale elveţiene s-au folosit de gălăgia creată de decizia Fed pentru a enumera riscurile politice care ar putea îngreuna eforturile de a apăra francul elveţian. Instituţia a menţinut joi dobânda de politică monetară. Banca naţională a Elveţiei, condusă de Thomas Jordan, a avertizat că există „o multitudine de incertitudini politice“ care riscă să se scurgă în economie.
Banca Angliei, care a redus în august dobânda de politică monetară la cel mai scăzut nivel din istorie, a amintit că următoarea mişcare ar putea fi făcută în ambele direcţii. În martie vor începe negocierile privind Brexitul.
În Marea Britanie, Ed Balls, unul din liderii partidului laburist, a cerut luna trecută ca independenţa băncii centrale să fie limitată ca răspuns la „nemulţumirea populară“, notează BBC. El a explicat, într-o analiză ştiinţifică, că băncile centrale pot „sacrifica o parte din independenţa politică “fără să-şi submineze capacitatea de a-şi face treaba“.
„În această lume nouă ne trebuie o abordare mai nuanţată faţă de indepedenţa băncii centrale“, scrie Balls.
Un fost oficial de top al Băncii Angliei a răspuns provocării spunând că politicianul a „a adus în prim plan o chestiune importantă“.
Andrew Sentance, fost membru în comitetul de politică monetară al băncii centrale, a afirmat că „în Marea Britanie avem un model în care guvernul stabileşte competenţele Băncii Angliei, iar guvernul poate schimba acest competenţe şi cred că a venit timpul reanalizării acestora pentru a spune dacă sunt cele potrivite în actualele circumstanţe“.
William Hague, fost ministru de externe al Marii Britanii şi lider al partidului Conservator, a avertizat în octombrie că eşecul băncilor centrale de a retrage politica monetară ultrarelaxată le-ar putea costa pe acestea independenţa. După o eră de politică monetară ultraexpansivă în cea mai mare parte a lumii dezvoltate, ameninţările la adresa dreptului lor de a acţiona fără restricţii se pot multiplica în vremurile cu politici populiste.
În Financial Times, editorialistul Wolfgang Munchau anunţa în noiembrie „sfârşitul erei independenţei băncilor centrale“: Trump şi premierul britanic Theresa May vor începe să submineze sistemul numind guvernatori supuşi politicului, scrie el.
Independenţa unei bănci centrale are ca premise două condiţii. Prima, şi cea mai importantă, este existenţa unui consens larg privind obiectivele politicii monetare. A doua este aceea ca spre aceste obiective banca să fie ghidată de un board independent, de obicei format din economişti profesionişti. Prima condiţie este deja încălcată. A doua este ameninţată.
În perioada 1989-2016, epoca de aur a globalizării financiare, consensul era că băncile centrale ar trebui să ţintească un ritm pozitiv, dar redus, al inflaţiei. Această ideea era sprijinită de teorii macroeconomice dezvoltate începând cu anii 1980. Părea normal ca o nouă specie de economişti, crescuţi printre noile modele economice, să livreze ceea ce societatea le cerea să livreze fără să simtă presiunile politice. Trump a pune la încercare acest consens. Consilierii economici ai preşedintelui-ales au explicat pentru Financial Times că Fed poate crea o „economie falsă“ şi că Trump vrea să vadă la conducerea băncii centrale pe cineva deschis la ideile sale.
În Marea Britanie, Theresa Maya expus un argument aproape identic în criticile aduse Băncii Angliei când a avertizat asupra „efectelor secundare negative“. În ambele cazuri politicienii caută să schimbe mixul fiscal monetar: politică fiscală mai laxă, politică monetară mai aspră. Dar cum se poate obţine aceasta dacă cealaltă parte este independentă? se întreabă Munchau.
