Cu 27 de milioane de europeni în şomaj şi 22 de milioane de americani fără loc de muncă cu normă întreagă, discursurile despre ieşirea din criză sunt aproape indecente, iar riscurile unui nou şoc sunt încă prezente, scrie în cotidianul francez Les Echos Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru Economie.
În 2008, când banca americană de investiţii Lehman Brothers s-a prăbuşit provocând cea mai dură criză financiară mondială de după Marea Depresiune, cauzele erau evidente pentru majoritatea observatorilor: un sistem financiar disproporţionat şi disfuncţional, distribuţia inegală a capitalului şi încurajarea riscurilor în loc de atenuarea lor. Dereglementarea sectorului financiar şi banii câştigaţi uşor au încurajat asumarea nesăbuită a riscurilor. Doar cu politica monetară nu s-a putut şi nu se poate relansa economia, chiar dacă banii tot mai ieftini au prevenit prăbuşirea completă a sistemului financiar. De asemenea, guvernele s-au folosit tot mai mult pe politicile bugetare majorând cheltuielile publice.
Cinci ani mai târziu, unii lideri din Europa şi Statele Unite se felicită pentru că au reuşit să evite depresiunea economică, însă nimeni nu poate susţine că prosperitatea a revenit. Uniunea Europeană a ieşit numai dintr-o recesiune dublă (triplă chiar în cazul câtorva state), iar anumite ţări membre se zbat încă în depresiune. Economiile multora dintre statele din UE sunt încă mai mici decât erau înainte de criză. Aproape 27 de milioane de europeni sunt în şomaj. În SUA, 22 de milioane de americani caută un loc de muncă cu normă întreagă. Un astfel de nivel al şomajului mai putea fi întâlnit în vremea când femeile au început să muncească. Veniturile şi averile majorătăţii americanilor sunt, de asemenea, mai mici decât erau înainte de criză. Salariul mediu este la minimul ultimilor 40 de ani.
Bineînţeles, s-a făcut câte ceva pentru îmbunătăţirea situaţiei de pe pieţele financiare, dar mult mai puţin decât este necesar. Anumite produse financiare derivate riscante (arme de distrugere în masă) au fost aduse pe piaţă, ceea ce le-a mărit transparenţa şi a diminuat riscurile sistemice, dar grosul este tranzacţionat în continuare în obscuritate. Cu alte cuvinte, nu cunoaştem prea multe despre expunerea la riscuri a celor mai mari instituţii financiare.
Au fost, de asemenea, limitate anumite practici predatoare şi discriminatoare în materie de împrumuturi şi anumite excese ale emitenţilor de carduri de credit, dar abuzurile continuă. Salariaţii săraci sunt mult prea des victimele creditelor rambursabile la plata salariilor la rate cămătăreşti. Băncile dominante continuă să ceară comisioane enorme pentru debite şi pentru tranzacţiile intermediate cu cardul de credit, forţând comercianţii să plătească pentru acest serviciu o sumă mult mai mare decât cea normală pe o piaţă cu adevărat competitivă. Vorbim mai curând de taxe de care beneficiază interesele private şi nu societatea.
Problemele nerezolvate s-au agravat
Alte probleme au fost lăsate în suspensie, iar unele s-au agravat. Piaţa creditului imobiliar din SUA este în continuare muribundă.
Guvernul garantează acum peste 90% din împrumuturi, dar nu a propus un nou sistem de credit imobiliar la preţuri permisive.
Sectorul financiar a devenit şi mai concentrat, exacerbând problemele băncilor care sunt nu doar prea mari şi prea interconectate pentru a fi lăsate să se prăbuşească, ci şi prea dificil de administrat din cauza mărimii şi prea importante pentru a fi trase la răspundere.
Agenţiile de rating au fost obligate să plătească doar o parte infimă din pagubele pe care le-au produs. Mai rău, problema fundamentală – acestea sunt plătite de companiile pe care le evaluează – nu a fost rezolvată.
Băncile se felicită că au rambursat în întregime banii cu care au fost salvate de stat în timpul crizei, dar ele uită să spună că oricare dintre ele care a primit de la stat împrumuturi enorme la dobânzi aproape de zero poate câştiga miliarde împrumutând statul cu aceeaşi sumă. La fel, băncile evită să menţioneze costurile pe care trebuie să le plătească economia reală, adică pierderile de producţie cumulate în Europa şi SUA, care depăşesc 5.000 de miliarde de dolari.
Desigur, putem spune că sistemul financiar este mai stabil decât era în urmă cu cinci ani, dar aceasta plasează ştacheta prea jos deoarece atunci băncile stăteau pe buza prăpastiei. Fie că este vorba de guvern sau de sectorul financiar, aceia care se felicită pentru revenirea profitabilităţii băncilor şi pentru îmbunătăţirea supravegherii ar trebui să se concentreze mai mult pe ce trebuie făcut. Paharul nu este plin pe jumătate, ci în cel mai bun caz doar pe un sfert. Altfel spus, pentru majoritatea oamenilor, paharul este pe trei sferturi gol.
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 22.10.2013
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
