“Pentru că în istorie o să rămână împreună-prăbuşirea socialismului şi catastrofa de la Cernobîl. Au coincis. Cernobîl a accelerat prăbuşirea Uniunii Sovietice. A aruncat în aer imperiul!”, este mărturia unuia dintre supravieţuitori în cartea construită din monologuri <Dezastrul de la Cernobîl: mărturii ale supravieţuitorilor>, câştigătoare a premiului Nobel în 2015, scrisă de jurnalista bielorusă Svetlana Aleksievici.
26 aprilie 1986, ora 1:23, sâmbătă. O serie de explozii a distrus reactorul şi clădirea celui de-al patrulea bloc energetic de la central atomoloectrică de la Cernobîl, aflată în apropierea graniţei bieloruse. Cernobîlul a devenit cea mai mare catastrofă tehnologică a secolului XX, scrie Aleksievici.
Conform datelor cercetărilor, pe 29 aprilie 1986 a fost înregistrat un nivel radioactiv înalt în Polonia, Germania, Austria, România. Pe 30 aprilie în Elveţia, nordul Italiei, pe 1-2 mai în Franţa, Belgia, Olanda, Marea Britanie, nordul Greciei, pe 3 mai în Israel, Kuweit, Turcia.
Substanţele gazoase şi volatile s-au răspândit pe tot globul: pe 2 mai au fost înregistrate în Japonia, pe 4 mai în China, pe 5 şi 6 mai în SUA şi Canada. A fost nevoie de mai puţin de o săptămână ca Cernobîl să ajungă o problemă a întregii lumi.
Reactorul patru, numit obiectivul Carcasa, păstrează în continuare, în pântecele sale de plumb, fier şi beton, circa 200 de tone de material nucleare. Iar combustibilul este amestecat parţial cu grafit şi beton.
Înainte de Cernobîl, la 100.000 de locuitori ai Bielorusiei erau 82 de cazuri de afecţiuni oncologice. Când jurnalista bielorusă a scris cartea, în 1997, (de altfel carte interzisă şi astăzi în Bielorusia), la 100.000 de locuitori se înregistrează 6.000 de bolnavi. O creştere de aproape 74 de ori.
“Dar nu ni s-a spus că factorul cel mai important de contaminare radioactivă este locul. Iar ofiţerii care ne-au dus la Cernobîl un singur lucru ştiau: trebuie cât mai multă votcă, ajută în caz de radiaţie”, este mărturia unui dintre supravieţuitori.
