"Este un nou şoc pentru ţesutul industrial francez. Luni dimineaţă, grupul suedez Electrolux a anunţat închiderea uzinei din Revin (o comună din nordul Franţei), cu 419 angajaţi", scrie Le Figaro de marţi, 23 octombrie.
"Ţesutul industrial francez" este în suferinţă, iar ziarele franceze nu încetează, ediţie după ediţie, să anunţe închideri de întreprinderi.
Pentru angajatul fabricii Electrolux din Revin, care câştigă 2.000 de euro pe lună şi a cărui fabrică se închide pentru că produce maşini de spălat cu încărcare verticală care nu se mai caută, supravieţuirea euro pentru care se întâlnesc zi de zi politicienii de la Bruxelles este departe.
La fel de departe cum este acordul României cu FMI pentru angajatul român de la Oltchim plătit cu 1.500 de lei, întreprindere care are desfacere, se spune, spre deosebire de maşinile de spălat cu cuvă verticală, dar nu are acces la materia primă necesară. Oamenii văd slujbe, politicienii discută acorduri.
Mai la nord, Ford a provocat furie în Belgia anunţând că va închide în 2014 o fabrică cu 4.300 de angajaţi la Genk. Un muncitor belgian costă 57 dolari pe oră, cu taxe şi contribuţii sociale incluse (4.000 de euro salariul mediu net lunar), în timp ce unul spaniol, de la fabrica Ford din Valencia, costă angajatorul numai 33 dolari pe oră (2.000 de euro salariul mediu net), conform ziarului belgian L'Echo.
Însă acelaşi fenomen economic este cel care loveşte şi la Piteşti, şi la Revin, în Ardenii Franţei. Dezindustrializarea provocată de competeţia cu Estul îndepărtat.
900 de uzine au fost închise în Franţa în ultimii trei ani, iar actualul preşedinte François Hollande a câştigat şi pentru că a pedalat mult pe ideea de reindustrializare. Există chiar un minister al Redresării industriale în noul guvern francez. Va avea soluţii?
Distrugerea de locuri de muncă în industrie în favoarea Orientului îndepărtat nu este un subiect numai în Europa de Vest, ci şi în Statele Unite. Barack Obama, preşedintele în funcţie aflat în plină campanie electorală, a fost citat cu o mare gafă săptămâna trecută, în Colorado, unde a spus: Vreau ca aceste eoliene să fie făcute în China!, în loc de Statele Unite.
Miniştrii, prim-miniştrii României se duc fără să crâcnească când sunt chemaţi la întâlniri cu mari şefi de multinaţionale care vor aici condiţii bune pentru investiţii în eoliene. A pus cineva vreodată problema condiţionării acordării avizelor de fabricarea măcar în proporţie de 50% a componentelor de eoliene în România? Uzina de la Reşiţa, care face elice pentru nave, nu ar avea capacitatea tehnologică împreună cu un partener cum este General Electric, să spunem, să producă piese sau chiar turbine eoliene? Sau turbinele de gaz de sute de milioane de euro cumpărate de Petrom de la GE pentru noua centrală electrică de la Petrobrazi. E bine că are România o nouă capacitate de producţie de energie electrică, dar nu s-ar fi făcut aici dacă nu am fi avut gaz. Dar degeaba ai gaz dacă nu ai industrie să-l transforme, dacă nu ai industrie să furnizeze echipamente pentru transformarea gazului sau a vântului în curent electric. Greu de crezut că nu am putea câştiga mult mai mult din punct de vedere industrial din extinderea puternică a investiţiilor în eoliene, dar pentru asta ai nevoie de o viziune, de un limbaj, de sesizarea trendurilor globale şi de transformarea în politică industrială a grijii pentru comunitatea ta.
Grija pentru ţesutul industrial: să-l menţii, să-l dezvolţi, să-l creezi.
Occidentul este supus, din 1990 încoace, unei competiţii masive.
Fenomenul nu poate fi oprit, aşa cum nu poate fi oprită marea în Olanda când sparge un dig. Capitalul a fugit acolo unde a găsit mână de lucru mai ieftină atunci când condiţiile politice (căderea Zidului Berlinului şi liberalizarea investiţiilor din India şi China) şi cele tehnice (revoluţia telecom) i-au permis. Între 1990 şi 2010 investiţiile străine în Europa de Est, India şi China au crescut de la un stoc de 20 de miliarde de euro la 2.000 mld. euro.
De aici pleacă totul şi această tendinţă va domina lumea pentru următoarele decenii, spun unii economişti. Acumularea datoriilor în Vest nu a încercat decât să acopere reducerea veniturilor determinată de fuga slujbelor din Vest în Est. În SUA, a fost vorba de creditele private, subprime, în Europa de Vest de datoria publică, se afirmă într-o carte recentă a economiştilor francezi Patrick Artus şi Marie-Paule Virard (Pourqoui il faut partager le revenue - De ce trebuie împărţite veniturile - n. red.), unde se arată că salariile în industrie în Franţa sunt în medie de 36.000 de euro pe an (3.000 de euro pe lună), în timp ce în servicii sunt de 24.000 de euro pe an (2.000 de euro pe lună). În Germania, ecartul este şi mai mare - 47.000 de euro pe an în industrie versus 27.500 de euro pe an în servicii. Este practic diferenţa de venituri dintre un muncitor specializat de la BMW şi o vânzătoare de la Lidl.
Artus şi Virard afirmă că degeaba creezi joburi "ieftine" în servicii, eventual prin îndatorarea statului care finanţează îngrijirea medicală, de exemplu, dacă pierzi joburile "scumpe" în industrie. Vânzările Ford în Europa au scăzut cu 13% pe primele nouă luni ale acestui an, iar americanii se adaptează, prin renunţarea la uzina din Belgia, unei pieţe auto europene în scădere cu 20% din 2007 până în prezent.
În România, un muncitor de la Ford costă 9 dolari pe oră (ceea ce înseamnă un salariu mediu net de 2.000 de lei), deci de trei ori mai puţin decât în Valencia şi de opt ori mai puţin decât în Genk.
La acest preţ, este de presupus că site-ul de producţie din Oltenia va rezista valului de închideri de uzine auto din Vest. Dar noi nu putem trăi numai din asta.
Nu poate avea loc dezvoltare în România dacă obiectivele sunt permanent numai deficitele bugetare. Este nevoie de radiografii, de obiective şi de strategii în funcţie de resursele existente. În ultimii ani s-a vorbit mult de ajustări. Corect. Dar e nevoie şi de construcţie.
Cei care au preluat puterea în mai anul acesta şi sper să o câştige în urma alegerilor dau senzaţia că ştiu că este nevoie de altceva, dar nu formulează. Fie nu au termenii, fie nu pricep ce miză este în joc, fie aruncă pe piaţă doar câteva idei pentru diferenţiere care să le slujească doar drept paravan, alibi pentru a-şi vedea de fapt de propriile interese.
Exerciţiul de a defini priorităţile României contează însă, iar exemplul Oltchim, privit rece, nu este decât un caz în care se pune pe masă problema existenţei unui proiect pentru România industrială. Consecinţa Oltchim ar fi trebuit să fie un raport al Ministerului Economiei asupra sectorului petrochimic: unde suntem azi ca nivel de producţie, afaceri, număr de angajaţi, unde eram în 2004, unde eram în 1990. Unde sunt zonele unde capitalul privat a iniţiat/ a menţinut/ a dezvoltat întreprinderi, unde sunt zonele de expertiză educaţională în acest sector, ce specialişti mai are România, ce resurse nefolosite există. Şi nu numai în petrochimie.
Se dezvoltă spre exemplu o puternică reţea de întreprinderi din electroenergetică în zona de vest a ţării cu capital local (vezi proiectul Campioni Români în Business pentru Transilvania, unde au fost premiate în 2012 firme ca Energobit, Electrogrup sau Electroglobal cu afaceri de zeci de milioane de euro şi sute de angajaţi). Are cineva ochi din Ministerul Economiei pentru aceste firme? Au fost vreodată chemate la masa guvernului să fie întrebate: ce putem face pentru voi, unde vedeţi voi România în 10 ani, de ce acţiuni avem nevoie să avem 100 de firme ca voi, nu două-trei?
Acordul cu FMI te ţine pe picioare, dar nu îţi asigură şi dezvoltarea dacă nu ai un program, dacă nu ai propriile obiective pentru a depăşi condiţia de economie semi-rurală. Avansul unei civilizaţii, inclusiv economic, se vede şi în avansul expresiilor limbii civilizaţiei respective. Abia trecuţi de războiul de ţesut, să luăm aminte cum la alţii şocurile sunt asupra ţesutului industrial. Şi să le învăţăm inclusiv expresiile dacă vrem să avem o economie şi, în consecinţă, o ţară.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
