Cartea Danielei Niculescu Tolici, dedicată unei teme de stringentă actualitate - „Transformările disruptive: noul normal” - apărută în editura PROUNIVERSITARIA, captează interesul întâi şi întâi prin titlu, care ne duce cu gândul la celebra sintagmă a lui Schumpeter - „distrugerea creatoare”. La jumătatea veacului XX, marele profesor de la Harvard, Joseph A. Schumpeter, întrebându-se dacă poate capitalismul să supravieţuiască, demonstra că în viaţa economică poziţiile firmelor conservatoare, legate disperant de tradiţii, sunt erodate de avansul firmelor inovatoare. Al acelor firme care revigorează creşterea economică, activitatea economică în general, deschizând căi spre viitor şi asanând pieţele de producţie şi de consum prin scoaterea din joc a rivalelor rămase în urma timpului. Fenomenul, pe care Schumpeter l-a definit „distrugere creatoare”, a tot fost evocat de atunci în nenumărate alte tratate şi studii. Dintr-un motiv de imensă însemnătate: pentru că, într-o lume în veşnică înnoire, esenţa capitalismului antreprenorial este exprimată de continua actualizare a pregătirii pentru competiţiile economice. Competiţii acerbe, de fapt o concurenţă tot mai aspră, tot mai necruţătoare, nimicitoare chiar pentru companiile ce nu reuşesc să se adapteze schimbărilor… prin schimbare.
Daniela Niculescu Tolici, în studiul despre transformările disruptive, nu face nicio referire la Schumpeter. Sintagma „distrugere creatoare” însă, intrată în circulaţie la jumătatea anilor 1940, când începea a treia revoluţie industrială - revoluţia electronicii şi a tehnologiei informaţiei - mi se pare sugestivă pentru a sublinia cât de bine a ales autoarea neologismul disruptiv ca laitmotiv al recentei sale cărţi. Pentru că a reuşit să adune într-un singur cuvânt tot ce defineşte actuala revoluţie industrială, cea de-a patra, care se desprinde din cea de-a treia şi transformă radical, printr-o succesiune de inovaţii tehnologice, stilul nostru de muncă şi de viaţă. O revoluţie digitală care, aşa cum remarcă autoarea, modifică fundamental, prin amploare şi complexitate, modul în care trăim, lucrăm, ne ducem viaţa zilnică. Şi în care, cu certitudine, vor fi implicate „toate părţile interesate ale vieţii globale” - politica, economia, relaţiile sociale, sectorul public şi cel privat, mediul economic, societatea civilă.
Dincolo de exerciţiul intelectual pe care Daniela Niculescu Tolici îl propune cititorului, legat de toate aceste transformări inovative cu care revoluţia digitală în plină desfăşurare ne provoacă astăzi în tandem cu pandemia, cartea sa complexă, analitică şi mai cu seamă profund implicată în actualitate este un util tratat de supravieţuire pentru firmele care înoată în apele reci şi repezi ale noii normalităţi. Pentru cele mici şi mari, chiar şi pentru giganticele corporaţii, primele în pericol ca - ameţite de succese trecute - să se lase pe tânjeală.
Din această perspectivă, susţinută cu o avalanşă de informaţii, reflecţii şi judecăţi de valoare, autoarea aduce în prim-plan analiza capcanelor subtile ce se ivesc inevitabil din subestimarea culturii inovaţiei. Revoluţia digitală, accentuează ea, nu pactizează cu orice tip de inovaţie. Cartea vine cu detalii, cu exemple semnificative, care descriu drumul lung până la certificatul pe care să fie înscris „bun pentru era digitală”, cel care face diferenţa între inovaţia obişnuită şi inovaţia disruptivă. Un drum brăzdat cu multe idei noi, care nu vor fi însă de ajuns. Va fi nevoie de angajarea în examene complexe, susţinute tot timpul cu ochii pe competitori. Cu ochii pe mişcările de pe întreaga planetă. Şi pe cerinţele consumatorilor, care aşteaptă produse şi servicii mai bune şi mai ieftine, mai uşor de utilizat, fără componente inutile. Ceea ce înseamnă programatori mai inteligenţi, mai bine pregătiţi, mai inovativi. Şi desigur mai harnici, mai dispuşi să se angajeze la munci grele pentru a le fi mai uşor consumatorilor să le folosească produsele.
Efectul disruptiv, notează autoarea, perturbă toate industriile, din toate ţările lumii, toate sistemele de producţie, inclusiv (dacă nu în primul rând) pe cele din instituţiile financiare, din bănci, toate strategiile de management. Cum? Prin transformări de anvergură, prin noi acumulări şi noi experienţe ce nu vin nicidecum aduse de valurile istoriei. De aici şi dificultăţile, provocările ce urmează să fie învinse într-un proces de „distrugere creatoare” a tot ce este învechit şi împovărează dezvoltarea durabilă.
Aşadar, efectul disruptiv! Daniela Niculescu Tolici, ferindu-se de alunecări în didacticism, evită să-l definească in extenso. Ea se rezumă să-l descrie ca deschizător de drum către noul normal în era digitală.
Unul dintre multiplele înţelesuri ale acestui efect este forţa generată de o explozie! Tocmai pe acest sens şi l-a luat autoarea ca aliat, pentru a-şi susţine, de la titlu si până la ultima pagină, teza că numai exploziile provocate de meta inovaţii, care să străpungă pieţele, disciplinele, graniţele, instituţiile şi ideologiile, pot distruge (creator!) vechile ziduri, vechile blocaje. Şi asta într-o lume în care tehnologia nouă, căreia i se face loc, nu mai este un concept rezervat industriei IT, ci o realitate cotidiană.
