Înainte de criză îşi făcuse loc în dezbaterea mondială o teorie ciudată: aceea a „sfârşitului dezvoltării“ pentru ţările emergente. Totul pleca de la ideea că ţările dezvoltate produc cu mult peste nevoile lor de consum şi că, oricum, pieţele din ţările în curs de dezvoltare sunt deja suprasaturate de produse. Acum însă, după ce criza ne-a obligat să învăţăm lecţii noi, mai stă în picioare povestea „sfârşitului dezvoltării?“…
Dacă analizăm ce se petrece în magazinele noastre – în care importurile gem –, povestea ar putea fi luată în seamă. Dar dacă analizăm contul extern de dinainte de criză, cu deficitele între 12 şi 13 la sută din anii 2007-2008, povestea se clatină. Am văzut atunci cum consumul nostru surclasase producţia internă şi, ca să echilibreze economia, ţara făcea cheltuieli imense pentru importuri. Şi am văzut apoi, în anii crizei, cum dispar locuri de muncă şi sunt reduse salarii într-o ţară care e pe locul 7 în Uniunea Europeană după nivelul populaţiei, dar pe locul 17 după PIB-ul total şi abia pe locul 27 după PIB-ul pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare. Nevoia de dezvoltare devine astfel vitală. Mai ales că România are un mare potenţial de dezvoltare.
De altfel, modelul vechi, care s-a aflat la baza boom-ului din 2005-2008, şi-a pierdut resursa conjuncturală: consumul susţinut cu credite, cu finanţări din afara ţării şi cu importuri. Acum, dincolo de regretul că a înţărcat bălaia, deplângem şi faptul că multe dintre nenumăratele sume în valută care veneau de peste graniţe n-au fost bine canalizate. Economia românească, umflată cu creşteri de consum fără o contrapartidă într-un nivel optim de investiţii în industrie şi în agricultură, a zburat riscant cu mult peste înălţimile admise de PIB-ul potenţial. ţara a acumulat prea mult PIB bazat pe consum, mai mult decât şi-a putut permite şi, din acest motiv, n-a reuşit să adune şi creşteri adecvate de bunăstare.
Noul model economic, încă neînchegat, despre care însă sunt purtate dezbateri aprinse, ar putea fi optim numai în măsura în care va da o şansă bunăstării. Miza fiind, desigur, un echilibru firesc între ce consumă şi ce produce societatea. Nu ne vor fi însă de folos orice fel de consum şi orice fel de producţie. Cerinţa vremii este atingerea unor niveluri calitative dintre cele mai înalte, imposibil de ajuns la ele înainte de a fi reînnoite structurile economice, organizarea muncii şi sistemul intereselor. Şi nici înainte de a stimula un alt climat economic, competiţional, care să grăbească dezvoltarea.
Aici e cheia problemei. Pentru că în condiţiile actuale România nu are cum să obţină o producţie performantă de bunuri şi de servicii, care să impulsioneze atât veniturile, cât şi un consum sănătos. Am în vedere consumul economiei, al administraţiei publice şi, nu în ultimul rând, poate chiar în primul rând, al populaţiei. Aici e vorba de bunăstare şi, fără îndoială, bunăstare fără un spor calitativ al PIB-ului nu se poate. Mai ştiu însă că bunăstarea nu poate fi adusă numai de consum. Ne-o spune teoria, am învăţat şi din experienţa istorică de dinainte de criza actuală, că ori de câte ori creşte consumul intern, fără un răspuns pe măsură al producţiei interne de bunuri şi servicii, se ajunge fie la inflaţie prea mare, fie la adâncirea deficitului extern, fie la ambele. Iar astfel de dezechilibre dau iluzia că bunăstarea e tot mai aproape, în vreme ce se tot îndepărtează.
Acum, consumul îşi revine. Încet, dar îşi revine. Va fi însă nevoie de o apăsare pe acceleratorul producţiei de bunuri şi servicii. Dar nu vom reuşi să ajungem sus, la o cerere de consum restructurată, care să fie acoperită cu bani din muncă eficientă, din investiţii în afaceri profitabile sau din alocaţii bugetare sustenabile, în stare să stimuleze creşterea economică, dacă societatea românească nu va face din iniţiativă, din creativitate, din competenţă un avantaj competitiv. Şi dacă nu vom reuşi să obţinem un PIB care să ne schimbe viaţa în bine, într-o societate care să-şi cultive vocaţia dezvoltării.
