Starea populatiei (cu atat mai mult bunastarea) depinde in buna masura de stabilitatea monedei. Razboiul cu inflatia va avea costuri scazute si riscuri mai mici daca va fi deschis si un al doilea front, in spatiul balantelor comerciale si de plati, al echilibrului bugetar si al restructurarii economice. Grea problema.
Si mai e un aspect esential: starea productiei de bunuri si servicii.
Fara indoiala, starea productiei e legata de starea consumului. Raport spinos, impovarat din '90 incoace de intarzierea reformelor. Mostenim insa si pacate din anii de dinainte de decembrie '89, cand pe piata interna era o cerere mare de bunuri de consum, dar populatia nu avea de unde sa le cumpere. Bunuri de consum se fabricau prioritar pentru export. La APACA, bunaoara, era fabricata imbracaminte pe care romanii si-ar fi dorit s-o poarte, dar n-o gaseau pe piata. Sau o gaseau doar cu eticheta: "Refuzat la export". Productia interna era orientata cu spatele la oameni, in timp ce investitiile in industria grea au determinat o crestere cu mult peste necesar a capacitatilor de productie, irosind bani, materii prime si forta de munca.
Dupa '90, romanii s-au repezit sa cumpere marfuri de import. Dar fara o productie interna eficienta, care sa asigure castiguri consistente, banii s-au terminat repede. Si cu contributia inflatiei, desigur. Am fost multa vreme prinsi intr-un cerc vicios: inflatia descuraja investitiile; miscarea inceata a procesului investitional, la randul sau, intretinea inflatia. Afacerile stagnau si din acest motiv surplusul de bani de pe piata incerca sa navaleasca in preturi. Iar BNR lupta din greu pentru a curata piata de banii inflationisti.
Totusi, veniturile nu puteau fi inghetate. Dar nici nu puteau sa creasca fara sa investim mai mult, sa apara noi locuri de munca ori sa fie restructurate cele vechi, sa creasca productivitatea si competitivitatea, sa avem mai multa eficienta. Numai asa salariile pot creste, dividendele pot fi mai mari, afacerile pot sa mearga mai bine. Cu o conditie insa: ca roata afacerilor sa se invarteasca fara odihna, pentru ca surplusul de bani sa fie absorbit de activitati productive si nu de preturi.
Frontul principal ramane insa cel antiinflationist. Incepand din 2000, an de an, cifrele inflatiei au fost tot mai mici. Iar din 2004 deja ne apropiam de tarile care au intrat in primul val. Din 2005, am trecut si in Romania la tintirea inflatiei. Banca Nationala a facut pregatiri intense: rezervele internationale au atins noi cifre record, piata monetara si piata valutara au cunoscut fluidizari, iar pompele care absorb surplusul de lichiditate din sistemul bancar au fost ajutate de o dobanda de interventie mentinuta la cote antiinflationiste.
Niciodata insa, in acest rastimp, BNR nu s-a grabit sa renunte la prudenta si sa se avante in relaxari in politica monetara. Au intervenit insa relaxari in politica salariala. O incercare absolut necesara, dar riscanta. Fiindca, in Romania, inca ne mai confruntam cu un climat inflationist si exista pericolul ca banii in plus sa fie repede inghititi de preturi.
Relaxari monetare, bugetare si salariale vor fi posibile numai daca vor fi insotite de mai multa competenta in organizarea muncii si de o mai stransa legatura intre bani si produse noi pe piata, atat bunuri, cat si servicii.
Salariile sunt in continuare mici. De ce? Sunt mai multe motive. Dar, in primul rand, fiindca noi inregistram inca ramaneri in urma in trei domenii producatoare de bunastare: productivitatea, eficienta, competitivitatea. Asa ca e nevoie de o schimbare decisiva a comportamentului nostru fata de cei trei factori. Altfel, banii nostri nu vor putea fi inmultiti fara sa ne alegem cu un spor de inflatie. Asta preocupa in primul rand Banca Nationala: sa nu fie impinsa cresterea veniturilor dincolo de pragul de rezistenta al inflatiei.
Sigur, in economia de piata salariile sunt diferentiate de la o companie la alta. Nici o companie, insa, in ultima instanta, nu va acorda fonduri de salarii fara sa tina seama de capacitatea tarii de a plati munca. Pentru ca romanii sa castige mai bine, va fi nevoie ca economia noastra sa se sprijine pe trei importanti stalpi de sustinere: o expansiune semnificativa a productiei performante; capacitatea de a realiza valori adaugate nu din cresteri cantitative, ci din surplusuri de competitivitate; o eficienta rezultata din scaderea costurilor de productie si cresterea cifrelor de afaceri. Iata conditia fundamentala ca sa avem, la noi in tara, venituri la nivelul preturilor. Fara insa ca, ori de cate ori apar bani mai multi pe piata, preturile sa urce si ele.
Rata inflatiei are o importanta cardinala. Fiindca ne arata miscarea preturilor de la o luna la alta, de la un an la altul, comparativ cu dinamica veniturilor. Ne arata marirea sau decaderea banilor, puterea lor de cumparare. La noi, in tarile vecine si in tarile dezvoltate. Ajutandu-ne sa intelegem unde suntem si unde trebuie sa ajungem.
Oricat de mare ar fi pretul dezinflatiei, plata lui nu mai poate fi amanata. Avem insa nevoie, mai cu seama, de eficienta, eficienta si iar eficienta. Avem nevoie de produse mai multe si mai bune, pe care piata sa le accepte. Cand vom avea mai multi bani pe piata, facuti din mai multa eficienta si din mai multa competitivitate, banii nu se vor mai duce in preturi. Si nu vom obtine inflatie, ci bunastare.
Fara restructurari drastice in economia reala, unde se afla cheia problemei, nu vom reusi. Industria ar continua sa consume in nestire materii prime si resurse energetice. Ar spori neincetat cererea de importuri. Totodata, nu am putea sa asiguram, in compensatie, un spor de exporturi. Vom avea mai putina inflatie cu mai multe exporturi, cu mai multe investitii si cu o balanta echilibrata intre economisire si consum. In afara acestei ecuatii niciun fel de alchimie nu ne va duce catre o reducere semnificativa a ratei inflatiei.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
