Pentru noi, romanii, inainte de decembrie '89, piata libera era "fruct oprit". Nu exista piata libera: nici pentru aur, nici pentru valute, nici pentru titluri si nici pentru marfuri. Si nu exista piata libera pentru terenuri si cladiri.
Nici preturi de piata n-am avut. Pe etichete erau inscrise cifre scoase din planuri, prin care statul dicta cat sa platim pentru o anumita marfa. Sau pentru un anumit serviciu.
Magia pietei libere, tema obsedanta a autoritatilor, a analistilor si populatiei deopotriva, incepand din anii '90, isi trage seva din jocul preturilor. Inclusiv concurenta, ce-si face loc atat de greu in viata noastra, tot pe preturi libere se bazeaza. Cum insa n-am avut preturi libere, inainte de decembrie '89, n-am avut nici piata libera si nici concurenta. De o piata imobiliara nici nu putea fi vorba.
Piata imobiliara a demarat incet si greoi in anii '90. Plecand, desigur, de la despartirea statului de o mare parte a fondului imobiliar aflat in proprietatea sa, printr-o lege de improprietarire a chiriasilor. N-au fost putini acei chiriasi improprietariti care, imediat ce s-au vazut stapani in casele statului, s-au grabit sa le vanda. Pe preturi de nimic, desigur.
Cine erau cei care s-au grabit sa le cumpere? Mai intai, familiile ce aveau nevoie vitala de o locuinta si care, ani la rand, asteptasera zadarnic la cozile imense de la primarii. Apoi, primii intreprinzatori pe care inceputurile capitalismului i-au scos in prim-plan; ei aveau nevoie de cladiri pentru sediile firmelor abia infiintate. Si, nu in ultimul rand, vizionarii. Ei nu aveau nevoie de case. Dar, daca tot erau ieftine, s-au grabit sa cumpere, una, doua ori mai multe, fiecare cate a putut, cu gandul ca va veni o vreme cand vor putea sa le vanda scump. Si asa, incet-incet, ne-am trezit ca in Romania se naste o piata a caselor. Cand au inceput si tranzactiile cu terenuri, timide in cei dintai ani, piata imobiliara a devenit o certitudine.
Dar o certitudine schioapa. Aparusera titluri de proprietate, preturile incepusera sa fie liberalizate, se daduse drumul si la concurenta, insa banii erau prea putini. Si macinati de inflatia galopanta ce exaspera intreaga societate. Aveam, deci, piata imobiliara in Romania, insa umbla in carje. Si nici nu a dat vreun semn de inzdravenire pana cand nu a fost pusa pe roate o alta piata libera, cea a creditului bancar, care a prins viteza in 2003. Atunci a facut explozie si piata imobiliara.
Totusi, nici acum, la noi, sistemul creditarii populatiei nu este pe deplin deschis. E doar semideschis. Pentru ca, in secolul XXI, Banca Nationala a Romaniei e nevoita sa tempereze creditarea. Un timp, bineinteles. Caci deciziile restrictive de politica monetara nu pot fi decat vremelnice. Sunt decizii specifice unei perioade de terapie: banca centrala taie si va taia din aripile cererii de consum, in crestere rapida, atat timp cat oferta interna de bunuri si servicii creste incet. Atat de incet incat, pentru satisfacerea unei mari parti a cererii solvabile de consum, Romania este nevoita sa apese pana la fund pedala importurilor, cu riscul unui deficit al balantei de plati in crestere exploziva. Pe masura insa ce oferta de fabricate romanesti performante va fi redresata - probabil ca intr-un timp nu prea indepartat, in jurul momentului trecerii Romaniei la euro - creditarea consumului populatiei va lua un si mai mare avant. Atentie insa: fara indoiala ca si atunci, ca si acum, orice tip de credit va fi conditionat. Bancile vor deschide umbrelele numai daca veniturile solicitantilor de bani vor putea fi o garantie sigura ca isi vor plati la timp ratele datoriei, plus dobanzile. Oricum, bancile nu vor mai credita excesul de consum, care le-ar putea duce in colaps. Vor credita doar consumul echilibrat, acoperit cu munca.
La urma-urmei, catre ce duce inmultirea imprumuturilor? Nu e nici un dubiu: catre ajustarea consumului si a confortului. De fapt, catre o crestere a bunastarii peste cota veniturilor curente. E rau ca o parte a populatiei isi imbunatateste astfel conditia de viata? Dimpotriva, e foarte bine. Dar accesul la o astfel de bunastare, pe datorie, nu este si nu va fi posibila fara indeplinirea unor criterii cu desavarsire rationale. Si nicidecum emotionale. Cat timp oferta interna de bunuri si servicii va creste incet, ca in prezent, populatia nu are nici un motiv sa spere ca ar putea consuma mai mult platind cu bani de la banci. Si nici bani mai multi pentru case nu va primi.
Romania se afla acum in fata unui paradox dramatic. Avem o industrie financiara solida, cu institutii care au acumulat experienta, competenta si care si-au consolidat relatii puternice in toata lumea. Bancile romanesti cu capital strain, indeosebi, ca sa poata acorda credite de consum populatiei sau credite de investitii pentru companii, nu sunt constranse in nici un fel sa recurga numai la economisirea interna, inevitabil restransa. Ele aduc, pe piata noastra, o parte consistenta din ce au economisit altii: vest-europeni, japonezi etc. etc. Bani economisiti in alte parti ale lumii au ajuns aici, in bancile romanesti. Iar bancile, ca sa-i valorifice eficient, vor sa dea imprumuturi. Dar nu o pot face - si n-o vor putea face - fara sa verifice bonitatea celor care vor credite; si, mai cu seama, fara sa-i intrebe cu ce pofta de munca pot sa-si garanteze pofta de consum si de confort.
Continuare miercurea viitoare
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
