Teoretic, solutia suna bine: impartirea poverii. Familia, din veniturile curente, isi plateste facturile pentru consumul de zi cu zi. Si, desigur, economiseste. Iar pentru plata celorlate facturi, pentru bunuri de folosinta indelungata, cu deosebire pentru casa, se imprumuta. De unde? De la banci, fireste. Usor de spus, mai greu de facut. Chiar daca, de cativa ani buni, incet-incet, creditele pentru case au inceput sa treaca din planul viselor si al dorintelor in viata de toate zilele. Bancile au descoperit o noua sursa de profit, in vreme ce balaia certificatelor de trezorerie intarca. Iar o parte a populatiei a inteles ca numai prin imprumuturi bancare poate sa-si rezolve problemele locative.
Bancile din Romania au trecut, incepand din 2003, la diversificarea si intensificarea imprumuturilor catre populatie. De atunci, fara incetare, au tot aparut noi tipuri de credite si s-a lungit perioada de rambursare. Apoi, a aparut un interes sporit in directia mobilizarii de bani pentru case noi. Au inceput sa fie cautate formule de succes, verificate deja in tari din Uniunea Europeana, prin care sa fie intensificata constructia de locuinte. Cu bani de la banci. Dovada: recentele preocupari pentru obligatiunile ipotecare. Creditul ipotecar, reinviat, a deschis un drum nou. Imprumuturile pentru case - constructii, cumparari, reparatii, extinderi - au facut obiectul unui intreg sir de dezbateri, toate aprinse. Prima lege a creditului ipotecar a aparut in decembrie 1999.
De atunci, au continuat sa apara legiferari in materie. Acum avem deja un sistem juridic inchegat al creditului ipotecar, racordat la normele europene.
Bancile au dat si in anii '99 - 2000 imprumuturi pentru case. Foarte putine. Sub denumirea mascata de credit imobiliar. Chiar daca, de cele mai multe ori, se bazau pe ipoteci. Efectele au aparut mai tarziu. Portofoliile de imprumuturi pentru case s-au inmultit incepand din 2003. Cresteri semnificative au fost inregistrate la toate bancile. Creditul ipotecar a devenit o realitate. Si, totodata, o posibilitate ca zeci de mii de familii sa-si vada implinita dorinta de a se muta intr-o casa noua. Sau macar renovata. Piata imobiliara a luat amploare.
Legea din 1999 a deschis seria reglementarilor. Incepand cu definitia: "Creditul ipotecar are ca obiect investitiile imobiliare". Scopul fiind precis: "sa finanteze construirea, cumpararea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinatie locativa, industriala sau comerciala". Legea prevede totodata durata creditului: minimum 5 ani pentru persoane juridice si minimum 10 ani pentru persoane fizice. Un plafon maxim nu exista. Faptul cel mai important fiind garantarea investitiei imobiliare prin ipoteci asupra terenului si constructiei.
Asadar, s-a facut un pas mare inainte, in sensul ca cine vrea sa contracteze un imprumut pentru o casa nu mai e nevoit sa aiba o alta casa pe care s-o gajeze. Sau, si mai rau, sa caute giranti care sa angajeze propriile lor case. Aici a fost marea schimbare. Omul ia credit si-l garanteaza cu locuinta pe care o construieste sau o cumpara.
Aici e insa si riscul cel mare. Ratele si dobanzile se impart, in transe lunare, pe toata durata contractului: intre 10 si 30 de ani. Ceea ce presupune ca in tot acest timp, fara intreruperi, beneficiarul creditului ipotecar sa aiba un loc de munca stabil si bine platit. Cine ajunge, oricand, in imposibilitatea de a plati isi poate pierde casa.
Arc peste timp in constructia de case: de la creditul ipotecar din anii interbelici, la creditul ipotecar din anii 2000. Sarind peste o jumatate de secol de comunism. Acum, ca si atunci: o experienta interesanta, dar greu de pus in practica. Fiindca, dincolo de legi, e nevoie de bani. Banca Nationala a luat, in mai multe randuri, masuri de temperare a creditarii. Multi au intrebat, nedumeriti, de ce normele BNR nu
s-au limitat la creditul de consum. Nedumerirea e legata de extinderea normelor in cauza si asupra creditului ipotecar, cu un rol economico-social imens: incurajeaza piata imobiliara si asigura surplus de locuri de munca in constructii. Asa este, numai
ca banca centrala nu poate face abstractie de riscul cel mai mare ce planeaza asupra sistemului bancar: riscul de creditare pe termen lung. Plus grija de a-i feri pe cei ce se imprumuta de nedorite drame ce ar putea fi determinate, pe parcursul indelungat al derularii creditului ipotecar, de o eventuala insolvabilitate.
Continuare miercurea viitoare
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
