Scriam, la inceputul lui ianuarie 2007, ca acordurile Odei Bucuriei, inflacarandu-ne inimile la intrarea in UE, ne-au cufundat intr-atat in atmosfera momentului, incat n-a mai ramas suflu si pentru o intrebare esentiala: "Ce va urma?" Pentru ca, asa cum notam in ianuarie, aveau sa urmeze doi ani, 2007 si 2008, foarte grei. Doi ani in care economia, inainte de a da asaltul integrarii europene, va suferi ajustari ale unor indicatori, remodelari in cateva sectoare, incepand cu industria de imbracaminte, reasezari ale unor ritmuri.
Atunci, nimic nu anunta insa nici seceta din vara, nici explozia pretului petrolului si nici turbulentele de pe pietele financiare internationale. Asadar, nu aveam date care sa produca vreo ingrijorare privind dinamica inflatiei. De altfel, timp de 7 luni, inflatia a fost atat de calma incat incadrarea in tinta stabilita (4 plus/minus 1%) era sigura. Dar lunile de toamna, in conditiile unor factori obiectivi si subiectivi, au scos din ritm dinamica preturilor, fapt ce a condus la ratarea tintei.
Din perspectiva istorica, anul 2007 are un caracter cu totul special. Evenimentul cardinal legat de acest an, intrarea in UE, completeaza suita marilor momente ce au determinat formarea si dezvoltarea Romaniei moderne. Din perspectiva economica insa, nu avem niciun motiv pentru a-l singulariza in vederea unei analize rupte din context. Ce fel de context? Cuvinte cum sunt plan, program, etape compromise in anii planificarilor iluzioniste, sunt rostite astazi cu o accentuata sfiala. Multi economisti se si feresc sa le pronunte. Totusi, 2007 face parte dintr-un program de 14 ani privind dezvoltarea Romaniei. Un program cu doua etape distincte. Prima etapa, de 7 ani, cuprinsa intre 1 ianuarie 2000 si 1 ianuarie 2007, s-a consumat deja. Iar obiectivul central, aderarea la UE, a fost indeplinit. La 1 ianuarie 2007 a inceput cea de-a doua etapa de 7 ani, care se va incheia la 1 ianuarie 2014, avand ca obiectiv final trecerea la euro. Este etapa cea mai dura si cea mai grea, pentru ca urmeaza sa fie puse bazele integrarii europene. Iata de ce consider ca anul 2007 nu poate fi singularizat.
Daca primul an al celei dintai etape, 2000, a inceput cu un succes incontestabil - transformarea descresterii economice in crestere si a inflatiei in dezinflatie -, anul 2007, care deschide cea de-a doua etapa, nu a mai inregistrat performante atat de limpezi. Cu exceptia ratei somajului, de numai 4,2%, rata mai mica cu 0,9% decat in noiembrie 2006, ceilalti indicatori, in primul rand PIB, deficitul contului curent si rata inflatiei, se inscriu sub cifrele din anul trecut. Atentie insa: nici cresterea economica nu si-a incetat cursul, nici dezinflatia, oprita din cursa, nu s-a transformat in inflatie.
Adevarul este ca, in 2007, economia a resimtit o inevitabila oboseala, dupa un urcus neincetat timp de 7 ani. Si, mai ales, pentru ca n-a fost deloc usor sa fie realizata, 7 ani fara intrerupere, o combinatie de crestere economica cu dezinflatie intr-o economie ca a noastra, caracterizata prin dificultati numeroase. Retetele altora nu ne-au ajutat. Tiparele lor nu ni s-au potrivit. Orice fel de incercare de a aplica sabloane s-a lovit, in cazul tarii noastre, de o sumedenie de particularitati greu de definit. Si cu atat mai greu de stapanit.
Ce va fi mai departe? Fara indoiala ca anul 2008 va fi la fel de greu. Se cere insa sa fie altfel abordat. Noi ne-am obisnuit sa masuram miscarile din economie privind mereu inapoi. De fapt, privind in jos, unde este imposibil sa nu gasim cateva cifre vechi ceva mai pricajite, peste care sa le asternem pe cele noi, scotand astfel un avantaj comparativ. Concluzia? Urcam! Dar nu am obtinut astfel niciodata vreun avantaj real. A venit acum vremea sa privim inainte. Si sa vedem cat mai avem noi pana cand PIB/locuitor va fi anual de cel putin 20.000 de euro, pana cand inflatia nu va mai depasi 1,5-2% pe an, ca sa ne faca apti pentru zona euro, si pana cand bunastarea, bazata pe castiguri efective de productivitate si performanta, va fi o realitate pentru marea majoritate a populatiei.
Sa intelegem ca, de aici inainte, s-ar cuveni sa renuntam la comparatiile cu trecutul? Nicidecum. Pentru ca este important sa cunoastem starea noastra actuala in raport cu realitatea care a devenit istorie. Dar este si mai important sa ne comparam cu viitorul. Si cu adevarurile lumii in care am intrat.
Comparatia cu lumea ne aduce cu picioarele pe pamant. Vedem mai bine cum alearga planeta, cum se misca indicatorii ce exprima forta economica a tarilor dezvoltate. Rata inflatiei avand in acest sens o mare insemnatate. Fiindca ne arata miscarea preturilor, de la o luna la alta, de la un an la altul, comparativ cu dinamica veniturilor. Ne arata marirea sau decaderea banilor, puterea lor de cumparare. La noi, in tarile vecine, in tarile dezvoltate. Ajutandu-ne sa intelegem unde suntem si unde trebuie sa ajungem. Si, mai cu seama, sa intelegem ce se intampla acum in aceasta lume, de ce sunt turbulente pe pietele financiare, de ce unele dintre marile banci inregistreaza goluri de lichiditati, de ce inflatia se agita in UE si in Asia. Fara o analiza atenta a tabloului global nu vom putea obtine o imagine clara a realitatilor noastre. Crizele lumii vin si trec, dar bolile noastre cronice - intre care oferta restransa de bunuri si servicii performante produse de economia romaneasca, productivitatea scazuta si eficienta modesta - raman. Iar crizele internationale le agraveaza.
Dar cine ne-ar putea scapa de aceste boli cronice? Cine ar putea face economia noastra sa lucreze eficient, sa-si reduca substantial costurile, sa-si rationalizeze forta de munca si sa-si intensifice performantele? Numai concurenta si-ar putea asuma un astfel de rol. Cat timp insa somnul concurentei mai intretine lenea economiei, marele judecator va fi inflatia. Si, poate, rata de schimb leu-euro.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
