In ultimul an si jumatate, productia de texte politice a crescut considerabil. Marius Tuca se afla in eroare, afirmand ca talk-show-ul nu mai poate fi administrat zilnic. Dimpotriva, ca un medicament care nu-si mai face efectul, talk-show-ul este servit acum in supradoze. Cauza acestei proliferari nu este nici pe departe nevoia de a exprima ganduri adanci. Caracteristica cea mai importanta a analizelor politice, realizate din 2005 incoace, este perisabilitatea. Spui astazi ceva, iar maine, obligat de evolutia rapida a lucrurilor, sustii contrariul. Absenta unui sens tare, a unei paradigme de interpretare larg acceptate, care sa faca fenomenul politic inteligibil si relativ previzibil, este cauza principala si a proliferarii, si a perisabilitatii analizelor si opiniilor. Cu cat fenomenul politic este mai dificil de inteles, cu atat creste productia de texte, care insa nu ofera sensuri, ci doar surogate.
De ce lipseste un sens tare este, intr-adevar, o buna intrebare. Daca am raspunde ca vina apartine actualei puteri, care oculteaza acest sens sub o permanenta criza, nu am inainta prea departe. O criza similara are loc si in PSD, principalul partid de opozitie. In realitate, asistam la pedalarea in gol a clasei politice, a intregii clase politice, de unde diseminarea crizei si nevoia stringenta a unei resemantizari.
Grila clasica de interpretare a raporturilor putere-opozitie-societate civila este utila in interpretarea integratoare. Asa s-a intamplat, de pilda, in timpul guvernarii PSD (2001-2004). Sensul tare a fost atat de evident, incat analiza politica devenise plictisitoare. "Partidul-stat" este expresia ultima, demascatoare a sensului guvernarii PSD. Dar acest sens nu a fost definit astfel de la inceput. Ci a fost vazut ca nevoie de a recladi increderea in institutiile statului (dupa disolutia autoritatii de la sfarsitul anilor ?90), nevoie de a avea o guvernare unitara si coerenta (dupa guvernarea incoerenta a CDR) etc.
Alegerile din 2004 nu au condus, asa cum era de asteptat, la o clarificare a spectrului politic. De atunci, partidele au ramas in tensiune. Inevitabil, tendinta coagulanta, care s-a manifestat in timpul fostei guvernari, a fost inlocuita de o tendinta spre fragmentare (specifica si perioadei 1996-2000). Unitatea partidelor sau aliantelor este tot mai abstracta; in schimb, diverse grupuri intra sau transpartinice incearca sa-si construiasca propria identitate. Discursul de opozitie se face auzit mai ales in interiorul puterii, iar faliile care ii despart pe adversari traverseaza neregulat clasa politica. Inexistenta unui sens unitar si global atrage dupa sine proliferarea sensurilor locale. Acestea iau forme extrem de diverse si sunt abia vizibile in derive si camuflaje, ies la lumina in crize minore. In confuzia generata de manifestarea pluralitatii de sensuri este privilegiat jocul de pase. Nimeni nu risca sa-si asume sutul la poarta.
Una din putinele constante ale situatiei politice actuale este dominatia imagologica a presedintelui Traian Basescu. Tocmai de aceea, foarte multe analize politice se orienteaza comod in functie de acest reper. Daca, insa, dorim sa aprofundam si sa gasim ideea care sustine personajul, ne lovim de dificultati. Ce inseamna Traian Basescu?
Este din ce in ce mai evident - si acest fapt ar putea constitui o tema de meditatie pentru presedinte - ca nu putem identifica in Traian Basescu nici implinirea unui sens proiectat in trecut (cum ar fi rezolvarea schismei din FSN), nici avangarda "revolutiei portocalii" (care ar conduce la fuziunea dintre PNL si PD). Daca, la nivel declarativ, presedintele a sustinut cea de a doua varianta, in practica lucrurile au evoluat spre o adancire a crizei. Presedintele semnifica in prezent cel putin aceasta criza de sens a clasei politice, incapacitatea de a decide o forma sau alta de clarificare. Pentru analiza politica, Traian Basescu este un gol semantic.
Arthur Suciu este analist politic in cadrul Institutului PRO
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
