Partidul Democrat pare a trai in aceasta perioada cea mai fertila epoca a sa. Este, pentru prima data in istoria sa, formatiunea politica aflata in fruntea sondajelor de opinie, controleaza televiziunea nationala si o buna parte din analistii independenti care apar acolo, are alaturi - tot in premiera - un procent semnificativ din societatea civila si se pregateste sa faca parte din cea mai importanta familie politica europeana.
Inca de la nasterea sa, oarecum brutala, in primavara lui 1992 Partidul Democrat (atunci se numea FSN) s-a caracterizat prin pragmatism, nu prin ideologie. N-a aparut ca urmare a adunarii unor oameni cu o credinta asemanatoare, ci ca urmare a plecarii dintr-o structura mai mare a unor oameni cu o anume credinta. Ce a ramas, a fost Partidul Democrat. Forta sa nu au fost nici ideologia, nici organizarea teritoriala, ci oamenii aflati in frunte. Grupul de lideri.
Singurul conflict real intre generatii in politica romaneasca de pana acum a fost fractura dintre tinerii si mai putin tinerii aflati in jurul lui Ion Iliescu la Revolutie si imediat dupa. Tinerii proveniti din sistem au ramas in barca FSN care a devenit PD. Ceilalti au format pe rand FDSN, PDSR si PSD, iar acum nu se mai stie exact ce formeaza, dar asta este o alta poveste. Aceasta evolutie, care nu a fost decisa de ei, a permis membrilor PD (le spunem asa pentru a usura descrierea) sa inventeze o arma politica redutabila pe care au folosit-o pana in prezent cu mare succes: delimitarea.
Exista o pilda amuzanta in Statele Unite. De ce ii iubesc cei din statul Arkansas pe cei din statul Mississippi? Pentru ca, daca n-ar exista statul Mississippi, atunci statul Arkansas ar fi cel mai prost loc din USA. Astfel, e altcineva pe locul acela. Si nimeni nu se osteneste sa pomeneasca al doilea stat din coada, doar pe ultimul. In intreaga sa existenta, PD-ul si-a inventat propriul sau Mississippi. Intai a fost partidul lui Ion Iliescu.
Daca acel partid era cel criptocomunist, atunci ei nu puteau fi tot criptocomunisti, fiindca se delimitasera de el. Daca acel partid chemase minerii in iunie 1990, ei nu puteau fi in aceeasi situatie, fiindca minerii venisera impotriva lor in septembrie 1991 si ei se delimitasera - prin demisia cabinetului Roman - de respectiva actiune.
Daca PDSR-ul reprezentat imagologic de Hrebenciuc si de guvernul Vacaroiu era Mecca fenomenului coruptiei, atunci cei din PD nu puteau fi acuzati de acelasi lucru in perioada anterioara. (In momentele de inceput ale coalitiei CDR - PD din 1996, cand se facea cartea neagra a epocii post-revolutionare, liderii PD cereau ca aceasta sa inceapa din 1992, nu din 1990, cerinta care a provocat primele fisuri intre aliati.)
Ajunsi la guvernare, cei din PD
s-au delimitat de ea mereu, fie prin gesturile lui Traian Basescu, fie prin retragerea de la guvernare care a provocat caderea lui Victor Ciorbea, fie prin permanenta critica publica a actelor guvernarii, brevetand metoda opozitiei de la putere, care ofera simultan si accesul la resurse si pastrarea procentelor neerodate.
S-au delimitat apoi de Petre Roman, s-au delimitat de social-democratie si acum se delimiteaza de liberali, de guvernare, de solutia imorala, de UDMR si de solicitarile acestuia. Singurul lucru de care nu se delimiteaza de loc, niciodata si in nici o forma este Traian Basescu. Actualul PD este diferit de cel original. Nu mai are nici macar o garnitura de lideri, ci doar un imens loc gol umplut insa perfect de umbra presedintelui tuturor romanilor. Aceasta extensie a imaginii prezidentiale asupra unui partid a fost incercata de Ion Iliescu in ambele sale mandate.
In epoca Vacaroiu fenomenul a prins partial, dar ambitiile liderilor PDSR au dus la numeroase gesturi de independenta, iar in mandatul Adrian Nastase, Ion Iliescu a fost prima opozitie la PSD, inainte ca PNL si PD sa se hotarasca sa formeze D.A. Deocamdata, PD-ul nu schiteaza nici un gest de iesire de sub tutela, astfel incat imaginea buna a lui Basescu se proiecteaza masiv asupra organizatiei politice, mult mai putin consistenta decat cea condusa de Petre Roman in 1996, de exemplu, dar mult mai eficienta decat aceea.
In fapt, intr-o clasa politica preocupata fie sa il injure continuu pe Basescu, fie sa se autoreformeze printr-o exorcizare continua ca PSD-ul, Partidul Democrat se remarca prin absenta. El exceleaza nu pentru ca face ceva anume, ci pentru ca nu face ce fac ceilalti. Nu il injura pe cel mai popular om in stat si nu dezvaluie publicului problemele din interior. In aproape doi ani de mandat va fi greu sa gasim o idee-forta promovata de PD, un proiect major implinit al unui ministru al acestui partid (sa nu-mi spuneti de reforma justitiei si de lupta anticoruptie, fiindca tot ce s-a realizat a fost imagine, iar legile minune stau la coada sa le fie modificata modificarea) sau o evolutie reala a unui domeniu gestionat de democrati.
Din contra, invatamantul arata cum arata, performantele de la mediu le-am vazut in timpul inundatiilor, transporturile au reusit sa dea drumul la o jumatate de tronson scurt, foarte scurt, de autostrada, iar Videanu a gaurit jumatate de Bucuresti fara sa fie clar daca mai stie sa-l faca la loc. Dar, asa cum am spus, exista Mississippi.
Nicolaescu de la liberali, Atanasiu de la liberali, Vladescu de la liberali, Mona Musca de la liberali. Locuri spre care cetateanul votant al D.A.
sa-si verse dezamagirea. Partidul Democrat a dat o lectie de pragmatism, de imagine si de joc politic tuturor celorlalte partide cu care se afla pe prima scena. Si aliatilor si adversarilor. Daca vor fi alegeri repede, va fi partidul care va forma guvernul. La cum merg lucrurile in Romania se prea poate sa formeze guvernul si daca vor fi alegeri la termen. Apoi vom vedea, daca partidul fara lideri, fara ideologie si fara raspunderi va sti sa si guverneze. Sau daca nu, cine va fi din nou Mississippi.
Bogdan Teodorescu este directorul general al Institutului PRO
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
